 |
 | Pasãrea mãiastrã |  |
|
Symona
piticul BASHFUL
 
|
|
Pasãrea mãiastrã
de Petre Ispirescu A fost odatã ca niciodatã; cã de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de îndată ce fãcea plopºorul pere ºi rãchita micºunele; de când se bãteau urºii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sãrutau, înfrãþindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouãzeci ºi nouã de oca de fier ºi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveºti; De când se scria musca pe perete, Mai mincinos cine nu crede. A fost odatã un împãrat evlavios ºi bun. El avea trei feciori. Pe lângã multe bunãtãþi ce fãcuse oamenilor din împãrãþia lui, a ridicat ºi o manastire de care sã se ducã pomina. A împodobit-o cu aur, cu pietre nestemate ºi cu tot ceea ce meºterii din acea þarã au socotit mai scump ºi mai frumos. O mulþime de stâlpi de marmurã ºi poleiþi erau prin bisericã ºi pe dinaintea ei. Zugrãvelile cele mai preþioase, policandre de argint suflate cu aur, candele din argintul cel mai bun ºi mari cât doniþa, cãrþile cele mai alese erau zestrea manastirii aceleia. Cu cât se bucura împãratul de frumuseþea ei, cu atât se întrista cã nu putea sã o sãvârºeascã pe deplin, cãci turnul se surpa. "Cum se poate, zise împãratul, sã nu pot sfârºi astã sfântã bisericã? Iatã am cheltuit toatã starea, ºi ea nu este încã târnositã." ªi de-te sfoarã în þarã ca orice meºter se va gãsi care sã poatã sã-i ridice turnul, sã ºtie cã va dobândi de la dânsul mari daruri ºi boierie. Pe lângã acestea, poruncã dete ca în toate bisericile sã se facã rugãciuni ºi privegheri, ca sã se îndure milostivul Dumnezeu a-i trimete un meºter bun. Iarã a treia seară visã împãratul cã daca va aduce cineva pasãrea mãiastrã de pe tãrâmul celãlalt ºi sã-i aºeze cuibul în turn, se va putea face manastirea desãvârºit. Spuse fiilor acest vis, iarã ei se întreceau care de care sã plece mai-nainte, ºi sã se închine cu slujba la tatã-sãu împãratul. Atunci împãratul le zise: - Eu vãz, feþii mei, cã toþi aveþi dorinþã de a vã face datoria cãtre Dumnezeu; însã nu vã puteþi duce toþi deodatã. Acum sã se ducã fiul meu cel mai mare; ºi daca nu va putea el sã izbuteascã, sã se ducã altul, ºi tot aºa pe rând, pânã când Dumnezeu îºi va arãta mila lui cãtre noi. Copiii tãdansu'ã ºi se supuserã; iarã feciorul cel mare al împãratului se gãti de drum. Merse ce merse ºi daca trecu de hotarele tatãlui sãu, statu sã conãceascã într-o dumbravã frumoasã. Dupã ce fãcu focul, sta acolo pânã sã se gãteascã mâncarea, când vãzu deodatã înaintea lui un vulpoi care îl rugã sã-ºi lege ogarul, sã-i dea ºi lui un codru de pâine, un pahar de vin ºi sã-l lase sã se încãlzeascã ºi el la ãl foc. Fiul împãratului, în loc sã asculte rugãciunea, dete drumul ogarului, care se luã dupã dânsul. Atunci vulpoiul fãcu un semn asupra lui ºi îl schimbã în stanã de piatrã. Vãzând împãratul cã fiul sãu cel mare nu se mai întoarce ascultã rugãciunea fiului celui mijlociu, ºi îi dete voie sã meargã ºi dânsul. Acesta, dupã ce se gãti ºi îºi luã merinde de drum, porni ºi dânsul. La locul unde se împietrise frate-sãu, pãþi ca dânsul; fiindcã nu voi sã dea ascultare rugãciunilor ce-i adusese vulpoiul, ci voia sã-l prinzã ca sã-i ia pielea. Împãratul se puse pe gânduri vãzând cã dupã atâta mare de timp nu se mai întoarse fii sãi ,nici cu pasãrea mãiastrã, nici fãrã dânsa, când fiul cel mai mic îi zise: - Tatã, iatã este acum destul timp de când fraþii mei cei mari au plecat sã aducã pasãrea mãiastrã ºi nu s-au mai întors nici cu ispravã, nici fãrã ispravã. Sã-mi dai bani de cheltuialã ºi haine de primenealã, ca sã-mi incerc ºi eu norocul. ªi de voi izbuti, te vei bucura, tatã, cã þi se împlineºte dorinþa, iarã de nu, eu nu voi suferi nici o umilinþã. - Fraþii tãi cei mari, zise împãratul, dupã cum se vede, n-au putut sã facã nimic spre a asigură acea pasãre mãiastrã, ba poate sã-ºi fi rãpus capetele, deoarece sunt duºi de atâta timp ºi nu se mai întoarce nici unul. Eu sunt bãtrân de aci înainte; daca vei lipsi ºi tu, cine sã-mi dea ajutor la greutãþile împãrãþiei, ºi daca voi muri, cine sã se suie pe scaunul meu, daca nu tu, fiul meu? Rãmâi aci, dragul tatei, nu te mai duce. - Domnia ta, tatã, ºtii prea bine cã n-am ieºit din poruncile împãrãþiei tale nici cât întunecat sub unghie; ºi daca acum cutez a stãrui în rugãciunea mea, este numai cã voiesc, dac-aº putea, sã împlinesc o dorinþã care nu dã odihnã sufletului mãriei tale, dorinþã pe care te sileºti de mulþi ani ºi cu mari cheltuieli sã o împlineºti. Dupã multe rugãciuni ºi stãruinþã, împãratul se înduplecã ºi-i dete voie. κi alese calul ce-i plãcu din grajdul împãrãtesc, un ogar sã-l aibã de tovarãº, îºi luã merinde de ajuns ºi plecã. Dupã trecere de oarecare timp, sosirã amândoi fiii cei mai mari ai împãratului, aducând cu sine-le pasãrea mãiastrã ºi o roabã pe care o fãdansu'ã gãinãreasã. Toatã societatea se mira de frumuseþea acelei pasãri, care era cu mii de mii de vopseli, penele ei strãluceau ca oglinda la soare; iar turnul bisericii nu se mai surpã; pasãrea se aºezã în acel turn cu cuibul ei. Un lucru se bãgã de seamã; pasãrea se pãrea a fi mutã, cãci nu da nici un viers, ºi toþi câþi o vedea o cãinea cum de o aºa pasãre frumoasã ºi mândrã sã nu aibã viers, pentru care ºi împãratul, cu toatã bucuria ce avea pentru bisericã ºi turnul ei, se mâhnea cã pasãrea nu-i cânta. Locuitorii începuserã a uita de fiul împãratului cel mic: atâta de multã bucurie aveau ei cã li se adusese pasãrea mãiastrã, ceea ce oprise turnul de a se surpa, ºi astfel biserica se putuse face cu desãvârºire; numai împãratul se mâhnea în sufletul sãu cã nu este faþã ºi fiul sãu cel mic care sã se împãrtãºeascã de bucuria poporului sãu; când într-una din zile veni gãinãreasa ºi-i zise: - Mãrite împãrate, sã-þi fie faþa luminatã, toatã cetatea se minuneazã de viersul pasãrii mãiestre; un cioban, cum a intrat azi de dimineaþã în bisericã, pasãrea a început sã cânte de sã se spargã, ºi este aºa de veselã, încât pare cã nu o încape locul. Asta este a doua oarã de când, cum intrã acel cioban în bisericã, pasãrea nu mai conteneºte de a cânta; cum iese el, ea tace. - Sã se aducã acel cioban înaintea mea chiar acum. - Mãria ta, dupã cum se vede, ciobanul este strãin, cãci nimeni nu-l cunoaºte. Fiii mãriei tale, precum mi s-a spus, ar fi pus paznici sã-l prinzã. - Taci! zise împãratul, nu vorbi de fiii mei, cãci nu þi se cuvine þie sã te atingi de ei. Împãratul puse ºi el câþiva slujbaºi sã pândeascã pe sub ascuns ºi, cum va vedea pe ciobanul care, când va intra în bisericã, pasãrea va cânta, sã punã mâna pe dânsul ºi sã-l aducã anterior lui. Nu s-a mulþumit pe atât, ci ºi însuºi s-a dus la bisericã în sãrbãtoarea cea mai apropiatã ca sã auzã cu urechile sale cântecul cel încântător al pasãrei, ºi sã vazã cu ochii sãi pe acel pãstor tânãr; ºi, de n-ar fi fost de faþã, s-ar fi întâmplat o luptã crâncenã între slujitorii sãi ºi oamenii puºi de fiii lui, carii voiau cu dinadinsul sã punã mâna pe cioban. Atunci porunci împãratul sã aducã pe acel pãstor cu omenie la palatul sãu, pentru cã nu ºtiu ce simþi împãratul în inimã când îl vãzu aºa de tânãr, blând, smerit ºi cu boiul de voinic. Dupã ce ieºi de la bisericã, împãratul se duse drept la palat, pentru cã inima îi zicea cã trebuie sã fie ceva de ciobanul acela. Cum îl vãzu împãratul, îi zise: - Ia spune-mi, flãcãule, din ce parte de loc eºti? Ai pãrinþi, ºi cum s-a întâmplat de ai venit p-aci? - Istoria mea, luminate împãrate, este lungã. Pãrinþi am, întocmai ºi fraþi. Ca sã-þi povestesc cum am venit p-aici ºi din ce parte de loc sunt, îmi trebuie mai mult timp. Darã daca voinþa mãriei tale este sã ºtii, sunt gata a mã supune. Chiar mâine pânã în ziuã voi veni la mãria ta pentru aceasta. Acum este târziu. - Bine, voinice; mâine în revãrsat de ziori te aºtept. A doua zi dis-de-dimineaþã, ciobanul veni ºi aºteptã porunca împãratului; iarã împãratul, cum auzi cã a venit pãstorul cu pricina, îl chemã înaintea lui. - Ia spune-mi, flãcãule, ce este cauza de cântã pasãrea mãiastrã, cum pui tu piciorul în bisericã, ºi tace, daca ieºi? - Ca sã ºtii aceasta ºi altele, luminate împãrate, lasã-mã sã-þi povestesc toatã istoria mea. - Iacã te ascult, povesteºte-mi tot ce vei voi. Atunci ciobanul începu: - Am tatã ºi fraþi. Am plecat din casa pãrinteascã ca sã fac o faptã care sã veseleascã pe tata, cãci el era trist cã nu putea sã-ºi împlineascã dorinþa. Dupã o cãlãtorie de câteva zile, am ajuns la o câmpie frumoasã, de unde de deschidea mai numeroase drumuri. Acolo am voit sã conãcesc. Mi-am fãcut un focºor bun, am scos merindele ce aveam ºi, când era sã mã pui la masã, mã trezesc cu un vulpoi lângã mine. Nu ºtiu nici de unde, nici pe unde veni, cã eu nu l-am vãzut. Pare cã ieºi din pãmânt. "Fã bine, mã rog, îmi zise, ºi lasã-mã sã mã încãlzesc ºi eu la focul tãu, cã uite, tremur de-mi clãnþãnesc dinþii în gurã. Dã-mi ºi o bucatã de pâine ºi un pahar de vin sã-mi potolesc a foame ºi sete care mã chinuiesc. ªi ca sã mãnânc în liniºte ºi sã mã pot încãlzi fãrã fricã, leagã-þi ogarul." "Prea bine, îi zisei, poftim de te încãlzeºte; iatã merindetele mele, ºi plosca mea, mãnâncã ºi bea cât vei pofti." Apoi am legat ogarul ºi am ºezut amândoi lângã foc, povestind. Din una din alta, îi spusei unde mã duc; ba încã îl ºi rugai daca ºtie ceva sã-mi spuie cum sã fac, cum sã dreg, sã-mi împlinesc slujba cu care m-am însãrcinat de bunã-voia mea. "Cât pentru asta, îmi zise vulpoiul, fii pe pace. Mâine de dimineaþã plecãm amândoi, ºi daca nu te-ai face eu sã izbuteºti, sã nu-mi mai zici pe nume." ªezurãm la foc, ne ospãtarãm ca niºte prieteni; apoi vulpoiul îºi luã noapte bunã ºi pieri ca o nãlucã. Mã ciudeam în mine cum de sã nu-l vãz încotro a apucat, ºi tot frãmântându-mi mintea sã ºtiu cum a venit ºi cum s-a dus fãrã sã bag de seamã, am adormit. Când a venit a doua zi în faptul zilei, m-a gãsit minunându-mã de niºte stane de piatrã ce închipuiau doi oameni, doi cai ºi doi ogari. De cum îl vãzui, ne gãtirãm de ducã. Vulpoiul, se dete de trei ori peste cap ºi se fãcu un voinic, ºtii colea, cum þi-e drag sã te uiþi la el. Pe cale îmi spuse cã locul unde am ramas noaptea trecutã era moºia lui, cã este însurat, cã are copii, cã el era blestemat sã poarte trunchiul de vulpoi pânã când un om va avea milã de el, îi va primi sã se încãlzeascã cu dânsul la un foc, îi va da un codru de pâine ºi un pahar cu vin; cã eu am fost acel om, cã acum este dezlegat de blestem ºi cã de aceea va merge cu mine, ºi nu mã va lãsa singur pânã ce nu voi ajunge la izbândã. Îmi pãru bine de astã întâmplare, ºi aºa noi merserãm, zi de varã pânã-n searã, ºi ajunserãm la o poianã, unde ramaserãm peste noapte. Tovarãºul meu de cãlãtorie îmi spuse cã a doua zi aveam sã trecem pe hotarul unor zmei, cã acolo credea el cã voi gãsi ceea ce cãutam. A doua zi am înaintat pe moºia zmeilor, dat tot cam cu teamã, când, pe la chindii, am ajuns la palaturile zmeilor. Mândreþe ce am vãzut acolo nu se poate povesti. Grãdina cu fel de fel de flori ºi de pomi; casele învelite cu argint care strãlucea la soare ca oglinda, pereþii erau împodobiþi cu chipuri ºi flori sãpate, iarã ciubucele erau poleite; fântâni care aruncau apã în sus. Avurãm parte cã zmeii nu erau acasã când am ajuns acolo. Furãm întâmpinaþi în pragul porþii de o fatã frumoasã, frumoasã, de pare cã era fãcutã din zahãr, care ne zise sã nu cãlcãm în curte, în lipsa zmeilor, cã nu e bine de noi; apoi lãcrãmã de plăcere cã a mai vãzut oameni de pe tãrâmul de unde a furat-o zmeii. Întrebând-o despre lucrul ce cãutam, ne-a spus cã se aflã la alþi zmei, rude ale zmeilor pe moºia cãrora eram. "Duceþi-vã, ne zise ea, cu susținerea lui Dumnezeu, nãdãjduiesc sã izbândiþi, ºi întorcându-vã, luaþi-mã ºi pe mine." Dupã ce ne învãþã cum sã facem sã intrãm în curtea zmeilor ºi cum sã lucrãm, mã jurã pe ce am mai scump pe lume, pe tata, ca sã nu o las la zmei, ci sã o iau; iarã noi ne-am dus. Ce e drept, ºi mie îmi plãcu fata, de cum o vãzui. ªi ajungând la hotarul celorlalþi zmei, am stat de ne-am odihnit. Iarã în revãrsat de ziori, am pornit pe tãrâmul zmeilor, ºi am ajuns cam aproape de nãmiezi la palaturile lor, care erau ºi mai frumoase decât ale celor dintâi. Cum am descãlecat, m-am dus la grajd, iarã tovarãºul meu s-a întors înapoi; fiindcã aºa ne învãþase fata. Caii erau la iesle. Unul din ei a întors capul ºi s-a uitat la mine. Eu l-am frecat la ochi, l-am tras de urechi, i-am sumuþat ºi i-am pus frâul în cap. Apoi încãlecând, da-ncãlarele am luat colivia cu pasãrea mãiastrã care era în pridvor. - Tu ai luat pasãrea mãiastrã? zise împãratul; tu eºti fiul meu pe care toatã omenirea îl þine de pierdut? - Aºa, tatã. ªi dupã ce sãrutã mâna împãratului, îl rugã sã porunceascã a se aduce de faþã gãinãreasa. Daca veni gãinãreasa, ciobanul zise: - Asta este fata de care îþi spusei. - Cum se poate? rãspunse împãratul. Darã cum a ajuns gãinãreasã? - Asta þi-o va spune ea; cãci eu nu ºtiu. ªi aºa cum zisei, începu el a povesti, dupã ce înhãþai colivia ºi o luai la sãnãtoasã cu bidiviul luat de la zmei, începurã sã necheze caii ceilalþi ºi sã facã un zgomot de þi se fãcea pãrul mãciucã; iarã eu îmi þineam firea. Unde se luarã zmeii dupã mine, ºi fugi, ºi fugi, pânã ce ajunsei la tovarãºul care mã aºtepta la hotar; ºi daca nu era el, puneau zmeii mâna pe mine ºi cine ºtie ce se alegea de capul meu. Tovarãºul meu însã întinse mâna ºi rãcni o datã la dânºii: staþi! Iarã ei pare cã furã de piatrã de când lumea; nici un pas nu mai fãdansu'ã înainte. Dupã ce mã luã în braþe ºi mã sãrutã, se mirã ºi el de frumuseþea pasãrei. Zmeii însã umbla cu ºoºele, cu momele, sã-mi ia pasãrea, fãgãduindu-mi câte în lunã ºi în soare; daca vãzurã cã nu mã poate îndupleca, mã ruga ca barim calul sã li-l dau; în sfârºit, vãzui eu cã nu e bine sã-i las tocmai de tot mâhniþi, le-am dat calul, ºi eu am plecat cu tovarãºul meu ºi cu pasãrea; iarã zmeilor li se scurgeau ochii dupã dânsa. Ajungând la palaturile celorlalþi zmei, fata ne aºtepta în poartã; plesni de trei ori cu un bici ºi tot palatul se fãcu un mãr, pe care ea îl luã; iarã eu o înhãþai de mijloc ºi pe ici þi-e drumul. Aoleu! darã zmeii când simþirã! unde veneau cu o falcã în cer ºi cu una în pãmânt, ºi unde rãcneau de-þi îngheþa sângele în vene. Eu îmi fãcui curaj, dete-i pinteni calului ºi împreunã cu tovarãºul meu fugeam ca vântul; zmeii însã veneau ca gândul. Daca vãzu tovarãºul meu aºa ºi cã nu este chip a scãpa cu faþã curatã, se opri în loc, ameninþã asupra lor ºi se fãdansu'ã stane de piatrã. Iarã noi ne urmarãm cãlãtoria venind pânã iarãºi în câmpia de unde plecasem, adicã pe moºia vulpoiului. Dupã ce ne-am odihnit ºi am dat mulþumitã Domnului cã am terminat cu bine astã treabã, l-am întrebat ce însemna acele stane de piatrã. Atunci el îmi zise: "De vei ºti, te vei cãi; de nu vei ºti, iarãºi te vei cãi." "Spune-mi, te rog", îi zisei. "Aceºtia sunt fraþii tãi, îmi rãspunse. Ei, în loc sã facã ca tine, sã primeascã cu dragoste rugãciunea mea, asmuþirã ogarii dupã mine, ceea ce îmi prelungi scârbosul blestem de a purta leºul vulpoiului; iarã eu îi împietrii". "Pentru dragostea mea, rogu-te, îi zisei eu, ºi pentru prietenia ce am legat, fã-i iarã oameni cum au fost." "Mult mi-e dragã prietenia ta, rãspunse el, ºi de aceea fie dupã voia ta; darã o sã te cãieºti." ªi într-un minut nu ºtiu ce fãcu din mânã, cã deodatã pietrele acele se scuturarã ºi fraþii mei rãmaserã în mirare vãzându-se faþã cu noi. Ne luarãm ziua bunã de la tovarãºul meu ºi plecarãm sã ne întoarcem acasã. Pasãmite, fraþii mei îmi cocea turta. "Frate, îmi ziserã ei, dupã ce cãlãtorirãm câtva, am obosit de atâta drum; cãldura este mare; aide ici la un eleºteu pe care îl ºtim noi, sã bem câte niþicã apã, sã ne rãcorim." Am ascultat ºi am mers. Bãu cel mare, bãu ºi cel mijlociu; iarã când era sã beau ºi eu, cum eram pus pe brânci pe marginea eleºteului ca sã ajung cu gura la apã, cum fãcuserã ºi ei, mã trezii cu o usturime grozavã la amândouã picioarele; când sã mã întorc sã vãz ce este pricina, nu mã mai putui scula în picioare; mi le tãiaserã fraþii mei, ºi-ºi cãtau de drum, fãrã a mai asculta la rugãciunile ºi vaietele mele. Trei zile ºi trei nopþi am rãmas acolo prin-prejurul eleºteului. Calul eu, biet, când vedea cã vine câte un balaur la mine, mã lua cu dinþii de pe la spate, de haine, ºi fugea încotro vedea cu ochii, ºi azvârlea din picioare de nu se putea apropia de noi nici o fiarã sãlbaticã. În sfârºit a patra zi am dat peste un orb care orbãcãia ºi el pe dibuite. "Cine este acolo?" întrebai eu. "Un biet neputincios", rãspunse el. ªi dupã ce îmi spuse cum fraþii i-a scos ochii, din pizmã, i-am povestit ºi eu cum mi-a tãiat fraþii picioarele. Atunci el îmi zise: "ªtii ce? Aide sã ne prindem fraþi de cruce. Eu am picioare, tu ai ochi; sã te port în spinare. Eu sã umblu pentru tine; tu sã vezi pentru mine. Eu ºtiu cã p-aci prin vecinãtate este o scorpie mare. Cu sângele ei se poate vindeca orice boalã ar fi". M-am învoit cu dânsul la aceasta ºi am mers pânã am dat de locuinþa scorpiei. Ea nu era acasã. Orbul mã aºezã dupã uºe ºi îmi zise ca sã dau cu sabia sã o tai, cum va intra; iarã el se ascunse dupã sobã. Nu aºteptarãm mult ºi iatã scorpia venea supãratã, fiindcã simþise cã-i cãlcase cineva casa. Cum o vãzui, inima se fãcuse cât un purice în mine, iarã când intrã pe uºã, aºteptai pânã sã-mi vie bine, ºi unde dedei o datã cu sete, încât dintr-o loviturã îi tãiai câte-trele capetele. Mã unsei numaidecât cu sângele ei cald, ºi cum atinsei picioarele la loc, se lipirã de parcã fusese acolo de când lumea. Unsei ºi pe orb, ºi îi veni vederile ca mai înainte. Dupã ce mulþumirãm lui Dumnezeu, plecarãm fiecare la ale noastre. N-am voit sã viu d-a dreptul acasã, ci am socotit mai bine sã mã bag cioban ºi sã las ca Dumnezeu sã aducã lucrurile aºa încât sã se dovedeascã vinovatul. Nu m-am înºelat în credinþa mea, cã iatã forța lui mare este ºi judecata lui dreaptã. - Spune ºi tu, zise împãratul gãinãresei, cum de ai ajuns gãinãreasã ºi roabã? - Dupã ce a tãiat picioarele fratelui celui mic, fii cei mari ai împãrãþiei tale mã luarã unul pe mine ºi altul pasãrea mãiastrã. Eu plângeam de mã topeam, cã mã despãrþea de fiul cel mic al mãriei tale, pe care îmi era drag sã-l privesc, fiindcã-l vãzusem cã e un pui de românaº. Am primit mai bine sã fiu roabã ºi gãinãreasã la curtea împãrãþiei tale, decât sã mã duc aiurea, fiindcã ºtiam cã Dumnezeu nu va lãsa sã se prãpãdeascã acela care a umblat cu dreptatea în sân, ºi acum, mulþumesc lui Dumnezeu cã mi-a arãtat cum fapta bunã nu moare niciodatã. - Poþi tu sã-mi dovedeºti, întrebã împãratul, cã tu eºti acea fatã ºi nu alta? - Acest mãr, zise ea, pe care îl scoase din sân, poate sã încredinþeze pe oriºicine cã eu sunt. Fiii d-tale cei mai mari n-au ºtiut de dânsul, cã mi l-ar fi luat, ºi nu m-aº mai fi întâlnit cu dânsul. Atunci, ieºind afarã, plesni dintr-o biciuºcã de trei ori asupra mãrului ºi unde se ridicã niºte palaturi, încât în toatã împãrãþia nu se gãsea altele ca acelea. Împãratul rãmase ºi el în mirare. ªi voind a sãrbãtori venirea fiului celui mic, acesta zise: - Tatã, cândva de a mulþumi lui Dumnezeu cã m-am întors sãnãtos, sã mergem câteºitrei fraþii înaintea lui la judecatã. Împãratul n-avu ce zice. Se aduserã fraþii premergător împãratului, care-i deterã în genunchi ºi cerurã iertare de la fratele cel mai mic. El le zise: - Daca Dumnezeu vã va ierta, iertaþi sã fiþi ºi de la mine. Neavând încotro, se duserã înaintea bisericii ºi puserã trei uleie depãrtate deopotrivã unul de altul. Intrarã fiecare cu picioarele în câte unul, ºi aruncarã cu praºtia în sus câte o piatrã; pietrele fraþilor celor mari se întoarserã ºi lovirã pe fiecare în cap cu aºa tãrie, încât rãmaserã morþi. Piatra însã a fiului celui mic de împãrat cãzu dinaintea lui. Lumea se adunse de se uita la astã judecatã dumnezeiascã, iar împãratul, dupã ce fãcu nuntã ºi-ºi însoþi copilul cu gãinãreasa, se coborî de pe tron ºi puse pe fiul sãu în locu-i, care, daca o fi trãind, împãrãþeºte ºi pânã azi. Eram ºi eu faþã la acele întâmplãri, pe care le povestesc acum celor ce mã ascultã. |
|||||||||||
|
_________________ [url=http://lilypie.com]   [/url]
|
|||||||||||||
 |
 | Pasãrea mãiastrã | |
|
||
|
|
|