- Piticii - :: Fat-Frumos cel ratacit

Trimis: 15/03/2007 19:00

A fost odatã ca niciodatã; cã de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de îndată ce fãcea plopºorul pere ºi rãchita micºunele; de când se bãteau urºii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sãrutau, înfrãþindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouãzeci ºi nouã de oca de fier ºi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveºti;

De când se scria musca pe pãrete,
Mai mincinos cine nu crede.

A fost odatã o pãreche de oameni, muncitori, de! cum dã Dumnezeu. Toatã nãdejdea lor era într-o iapã cu care se hrãneau. ªi ar fi voit ºi ei sã aibã un copilaº, dar fu peste poate. Cercetarã în dreapta ºi în stânga, ca sã afle niscaiva leacuri care sã le desfacã fãcutul stãrpiciunei lor, darã, aºi! parcã întâlnea tot surzi ºi muþi. Nimeni nu ºtia sã-i înveþe ceva.

Mai umblarã ei ce umblarã ºi, la urma urmelor, aflarã despre un vrãjitor meºter carele închega ºi apele. Creºtinul se duse ºi la dânsul, îi spuse pãsul lui ºi îi ceru leacuri. Vrãjitorul n-aºteptã multã rugã ºi, dupã ce se învoirã, îi dete un mãr.

- Din acest mãr, zise el, sã mãnânce numai soþia dumitale. Darã bagã de seamã sã n-apuce din el nici o fãpturã cu viaþã de pe omenirea asta.

- Cât despre aia, n-ai grije, rãspunse omul. Lasã pe mine; nu mi-ai dat mie în mânã mãrul? Acum sã fii odihnit.

Luând mãrul, omul nu se mai gândea darã decât la bucuria ce o sã simþã el ºi nevasta când s-or vedea împresuraþi de copii. ªi cu gândurile astea ajunse acasã ºi dete mãrul neveste-sei, ca sã-l mãnânce, fãrã sã-i mai spuie altceva.

Ea priimi mãrul cu bucurie. ªi dupã ce plecã bãrbatul în trebile sale, se aºezã pe pragul uºei, dansu'ãþi mãrul ºi-l mâncã. Iepºoara ieºise ºi ea din grajd, ºi veni la stãpânãsa, cã era învãþatã la traista cu grãunþe. Negãsind nimic de ronþãit, luã ºi ea cojile de mãr, pe care le lepãdase stãpânã-sa ºi le mâncã cu multã poftã, ca pe niºte trufandale.

Nu trecu mult ºi atât stãpâna, cât ºi iepºoara se simþirã a fi luat în pântece. ªi dupã nouã luni femela nãscu un copilaº de drãguleþ; iar iepºuna un mânzuleþ gingaº.

Îndoitã fu bucuria omului când se vãzu ºi cu copil, ºi cu mânz. ªi fiindcã acesta se nãscuse odatã cu fiul sãu, hotãrî ca nimeni sã nu încalece pe dânsul, fãrã numai fiu-sãu, când s-o face mare.

Botezarã copilul ºi îngrijirã de dânsul, mã rog, ca unul la pãrinþi. Copilul crescu ºi se fãcu mare. Când era d-un an, parcã era de cinci; iarã când fu de cinci, parcã era de cincisprezece, ºi de ce creºtea, d-aia se fãcea mai frumos ºi mai drãgãlaº.

Darãmite de învãþat? Învãþa ca nealþii pe societatea asta albã. N-apuca sã auzã de la dascãl ceva, cã el învãþa mai din adânc decât dascãlul. ªi astfel ajunsese de poveste. Unii zicea cã ºtia carte pânã în glezne, alþii zicea cã pânã în genunchi, iarã alþii, pânã în brâu. De m-ar fi întrebat pe mine, eu le-aº fi spus cã ºtia carte pânã în gât. Darã fiindcã nimeni nu m-a întrebat, iacã tac ºi eu din gurã ca un peºte, ºi nu mai zic nimãnui nici pis!

Astfel fiind, într-una din zile ce-i vine drãcosului de copilaº, cã numai încãlecã pe mânzul lui, ºi mi þi-i dete cãlcâie; iarã mânzul, carele ºi dânsul crescuse de se fãcuse un cârlãnaº zburdalnic de n-avea astâmpãr, o rupse d-a fuga cu bãiat cu tot, ºi duºi au fost pânã în ziua de astãzi.

Când prinserã de veste pãrinþii cã bãiatul nu e, cautã-l în sus, cautã-l în jos, nu e; ba mai în dreapta, ba mai în stânga, de loc! Mai cercetarã pe ici, mai cercetarã pe dincoaci, aºi! nici pomenealã nu era de el! Tocmai târziu hei! aflarã de la niºte drumeþi cã au vãzut un bãieþandru cãlare pe deºelate pe un cãluºel, care se ducea ca vântul. Ei ziceau cã n-apucarã sã se uite dupã dânsul, ca de când se apucase sã le spuie, ºi pieri din ochii lor ca o nãlucã, ca ºi când n-ar mai fi fost.

Îl plânserã pãrinþii pânã când se istovirã ºi dânºii, ºi ochii din lacrãmi nu ºi-i mai uscarã; darã în deºert, cã fiul lor nu se mai întoarse.

Pasãmite ei, daca s-au lãsat zburdãlniciei lor ºi s-au vãzut la câmp, nu s-au mai gândit în urmã, ci au întins la drum zbenguindu-se ºi încurcându-se, pânã ce, când bãgarã de seamã, ajunsese pe niºte tãrâmuri necunoscute.

Aci stãturã sã se mai odihneascã. ªi, voind sã se întoarcã, ei se rãtãciserã. Nu mai ºtiau nici pe unde veniserã, nici pe unde sã se întoarcã. Atunci bãiatul începu sã plângã ºi sã doreascã de pãrinþi.

Mai cu seamã când s-a vãzut singur, singurel, el care nu era ieºit din casa pãrinþilor, începu sã-l ia niºte rãcori de nu ºtia ce va sã zicã asta.

Calul, daca vãzu aºa, începu sã-l îmbuneze, ba cã o sã facã cutare lucru, ba cã cealaltã. Pânã una alta, îºi cãtarã un culcuº unde sã mâie peste noapte. Se odihnirã ºi dormirã sub acoperãmântul cerului.

A doua zi, nici tu masã, nici tu casã, bãiatul începu iarãºi sã plângã ºi sã voiascã sã se întoarcã la pãrinþi. Cãtarã sã-ºi gãseascã urmele pe unde veniserã; dar nu gãsirã nici piculeþ de urmã. Daca vãzu ºi vãzu, calul zise:

- Stãpâne, am fãcut o greºealã care nu se mai poate întoarce. Dã-mi voie sã mã duc sã caut vreun mijloc ca sã ne cãpãtuim.

- Asta nu se poate, odatã cu capul, rãspunse bãiatul. Dupã ce am ajuns pe aste tãrâmuri neumblate, prin pustietãþi fãrã locuitori, sã mã laºi ºi tu? Solitar nu pot sta, uite, nici olecuþã.

- Încinge-te cu frâul meu, ºi, când ve vedea vro nevoie, scuturã-l ºi într-o clipã sunt la tine. Eu mã duc sã caut pe unde sã ieºim la lume, ºi cum sã ne chivernisim.

Calul, vedeþi d-voastrã, era nãzdrãvan.

Cu mare anevoinþã se dezlipi calul de stãpânul sãu.

Umblã ce umblã ºi se întoarse numaidecât. El vânturase vãzduhul ºi cutreierase pãmântul pânã nu apucase sã i se urascã bãiatului; ºi întorcându-se spuse bãiatului cã i-a gãsit un loc unde sã se bage argat. Îl ºi învãþã ce sã facã ºi cum sã dreagã ca sã argãþeascã cu folos.

Încãlecã bãiatul calul, când auzi cã are sã-ºi gãseascã unde sã se cãpãtuiascã, ºi porni ca vântul, cum ar fi ºi venise.

Ajungând la niºte zâne, fãcu ca de pildă îl învãþase calul.

Cele trei zâne, cãci trei erau ele, se cam codeau sã-l priimeascã; iarã daca stãrui, se rugã ºi se fãgãdui cã o sã fie harnic ºi credincios, ele îl priimirã.

Aºezându-se el acolo la zâne, bãiatul se puse cu toatã inima pe muncã ºi, când era ceva de fãcut mai greu sau mai anevoios, îºi chema calul ºi îi da ajutor.

Calul, carele nu ºtiu de unde aflase tainele zânelor, vezi cã nu era el de florile mãrului nãzdrãvan, spuse bãiatului sã fie cu mare bãgare de seamã cã în baia zânelor, într-un timp hotãrât, are sã curgã aur, ºi atunci sã apuce el premergător zânelor sã se scalde. Îi mai spuse sã ocheascã prin poliþile cu haine ale zânelor, când îl va pune sã deretece, niºte nuci pe care le avea zânele ºi le îngrijea ca pe ochii lor din cap.

Bãiatul fãcu întocmai precum îl învãþase calul.

Într-o zi când zânele se dusese la vânãtoare, fãrã grije, bãiatul auzi în baia zânelor un susur de apã mai rãsunãtor decât altã datã. Temându-se, el chemã calul, care veni într-o clipealã de ochi. El, cum vãzu cele ce se petrec în baie, puse pe bãiat de se dezbrãcã îndatã ºi îl împinse în baie de se îmbãie. Când ieºi d-acolo, ce sã vedeþi d-voastrã, cinstiþi boieri? Pãrul i se fãcuse cu totul de aur, ºi-i crescuse de bãtea pulpele, încât nu te îndurai sã-þi iei ochii de la el.

ªi luând ºi nucile, pe cari le ochise el, încãlecã ºi pe ici þi-e drumul!

Cum pãºi pragul porþii începu casele a þipa de ar fi deºteptat ºi pe morþi din groapã. Auzind zânele þipãtul se întoarserã acasã numai cât ai zice mei. Ele vãzurã cã lipseºte argatul de acasã, spãlãcitura ce mai rãmãsese în baia unde se îmbãiase argatul ºi nucile ce lipseau; nu mai zãbovirã, ci se luarã dupã dânsul. Cât p-aci sã puie zânele mâna pe ei. ªi fugi, zânele dupã dânºii; ei fugi! zânele dupã dânºii. Daca vãzu ºi vãzu calul primejdia, întinse pasul la drum ºi începu a zbura ca gândul, pânã ce, tocmai când era zânele sã-i prinzã, ei trecurã de pe tãrâmul lor ºi se oprirã.

Puterea zânelor pânã aci era. Iarã daca vãzurã ele cã le trecu otarele, începurã cu binele a se ruga de el ca sã-ºi taie pãrul sã li-l dea lor; darã bãiatul le fãcea cu bâz! Ele se rugarã ca barim nucile cu haine sã le dea. Bãiatul le arãtã coltucul. Atunci zânele se rugarã ca încailea sã le arãte pãrul, sã se bucure ºi ele de vederea lui. Atunci bãiatul îºi rãsfirã pãrul, încãlecã ºi zburã cu bidiviul lui.

Zânele se uitarã cu jind la dânsul ºi nemaiavând ce face, se întoarserã acasã ºi vorbirã între ele ca sã nu mai bage argat strein la curtea lor, cât or trãi ele.

Dupã ce ajunse pe moºia unui împãrat mare, calul învãþã pe bãiat ce sã facã. El ascultã ºi se duse de se bãgã argat la grãdinarul împãratului. Pânã a nu se învoi cu grãdinarul, el îºi puse o bãºicã de vacã în cap, în care îºi ascunse pãrul cel de aur.

Grãdinarul îl învãþã cum sã facã brazde, sã semene flori, sã le rãsãdeascã ºi sã le îngrijeascã. ªi îl luase la ochi, cãci era spirt, ºtii, colea, cum trebuie omului, mânã dreaptã, nu altceva. Totuºi slugile din curtea împãrãteascã îl numirã cheleº. ªi, cheleº în sus, cheleº în jos, pânã ce îi rãmase numele Cheleº.

Grãdinarul împãrãtesc îmbãtrânise la curtea împãratului. El era om destoinic, cu frica lui Dumnezeu ºi cinstit. Slujba lui de cãpetenie era sã ducã în toatã dimineaþa câte un mãnunchi de flori la cele trei fete care le avea împãratul.

Îmbolnãvindu-se grãdinarul într-una din zile, chemã pe argatul sãu ºi îi spuse sã aleagã din florile cele mai frumoase atâtea câte sã-i ajungã a face trei legãturi de flori ºi sã le ducã fetelor împãratului.

Cheleºul se duse de culese flori ºi fãcu trei legãturi, una mai mare, alta mijlocie ºi alta mai micã. Pe cea mai mare, care era alcãtuitã din flori ce începuse a se trece ºi abia mai mirosinde, o dete fetei împãratului cea mai mare. Legãtura mijlocie cu flori ce erau tocmai în floare o dete fetei cele mijlocii; iarã legãtura cea mai micã ce avea flori numai boboace, cari acum se deschideau, o dete fetei celei mici. Cum dete florile, o tuli d-a fuga, ºi se apucã de lucru prin grãdinã.

Fetele se mirarã de aceasta, ºi cu toatele se duserã la împãratul ºi-i arãtarã florile. Împãratul chemã pe grãdinar sã-i spuie ce noimã sã aibã florile ce trimisese fetelor sale.

Grãdinarul se sperie când auzi cã aºa bolnav este chemat la împãratul.

Iarã daca se duse, cu inima tremurândã, ºi auzi de la împãratul ºiretenia cu florile, el se dezvinovãþi ºi spuse cã, bolnav fiind în acea zi, trimisese pe argat sã ducã florile.

Chemând ºi pe Cheleº, el, daca veni, se apropie cu sfialã ºi rãspunse:

- Sã trãiþi, luminate împãrate, întru mulþi ani! Când am cules florile ºi am fãcut acele mãnunchiuri, n-am avut nici un gând rãu, martor mi-e Dumnezeu! ci am dat fiecãreia din domniþe flori ce le aratã care cum este.

- ªi cum ai cutezat, tu, un cheleº ca tine, sã faci una ca asta?

- Atâta m-a tãiat capul ºi m-a dus mintea, luminate împãrate, atâta am fãcut. Mãria ta judecã ºi fã ce e cu dreptul.

Împãratul rãmase pe gânduri. El, deºi s-a întristat, darã mai mult s-a bucurat cã îi aduse aminte ceea ce trebuia sã facã el ca un pãrinte.

Apoi trimise o pungã cu bani argatului. Acesta se duse ºi-i dete grãdinarului, sub cuvânt cã el nu ºtie ce sã facã cu ei, ca unul ce are de toate de al stãpânu-sãu.

Nu trecu mult ºi, viind o sãrbãtoare, împãratul cu toþi curtenii ºi bãtrânii împãrãþiei merse la bisericã. Între bãtrânii ºi credincerii dansu'þii era ºi grãdinarul. Numai fata cea micã rãmase acasã.

Argatul, vãzându-se singur, descinse frâul de pe lângã sine, scoase dintr-o nucã niºte haine de aramã, din cele luate de la zâne, se gãti bine, intrã în grãdinã, sunã frâul ºi veni calul înºelat, dar neînfrânat ºi, punându-i frâul în cap, argatul încãlecã ºi prinse a-ºi încurca calul prin grãdinã. Fereastra fetei de împãrat celei mici da în grãdinã ºi ea vãzu tot ce se petrecu.

Dupã ce stricã grãdina, argatul se duse ca fulgerul la bisericã, dete calul în mâna unui om ce sta afarã, ca sã i-l þie, ºi el intrã în bisericã. Aci merse înfipt la mir, se ploconi în dreapta, se ploconi în stânga ºi ieºi afarã.

Toþi cei din bisericã se mirarã de dânsul. Pânã ºi împãratul zicea cã nici el nu mai vãzuse aºa voinic frumos.

Argatul de la grãdinãrie, cum ieºi din bisericã, încãlecã ºi într-un suflet ajunse la grãdina împãrãteascã ºi descãlecã ºi porunci calului sã facã la loc tot ceea ce stricase. Calul se puse ºi numaidecât îndreptã grãdina ºi o fãcu ºi mai frumoasã de cum fusese.

Fata împãratului cea micã vedea de la fereastrã ºi tãcea. Când se întoarse de la bisericã, surorile cele mai mari zise celei mai mici:

- Ce rãu ai fãcut de n-ai venit ºi tu la bisericã, cã a venit un tânãr îmbrãcat aºa ºi aºa, a fãcut aºa ºi aºa, ºi numaidecât a plecat, de au rãmas toþi cu ochii dupã el.

Fata cea micã asculta ºi tãcea.

Darã grãdinarul, când intrã în grãdinã, stãtu în loc ºi se mirã. Apoi îºi închipui el cã poate d-aia i se pare grãdina mai frumoasã, unde nu intrase de mult într-însa.

Peste câtva timp veni iarãºi o sãrbãtoare ºi împãratul se duse la bisericã iarãºi cu toatã curtea lui. De astã datã fata cea micã se fãcu bolnavã într-adins, rãmase acasã ºi se puse la fereastrã.

Argatul de al grãdinãrie scoase de astã datã niºte haine de argint, scuturã frâul ºi încãlecã pe cal, carele venise cât ai clipi. ªi iarãºi încurcându-l prin grãdinã, o stricã ºi mai rãu decât întâia oarã ºi iarãºi merse la bisericã, fãcu ca ºi de-lalt rând ºi se întoarse acasã, porunci calului sã dreagã grãdina, carele o fãcu încã o datã mai frumoasã decât era.

Fata împãratului cea micã privea de la fereastrã ºi tãcea. Îi spuserã surorile, îi spuse mumã-sa, îi spuse tatã-sãu de tânãrul cel mândru ce venise la bisericã ºi despre care nimeni nu ºtia de unde era.

Ea asculta ºi tãcea.

Mai trecu ce trecu ºi iarãºi, într-o sãrbãtoare mare, împãratul merse la bisericã cu toþi sfetnicii sãi ºi cu toþi curtenii tineri ºi bãtrâni. ªi de astã datã fata cea micã a împãratului se prefãcu cã este bolnavã ºi rãmase acasã. Între curtenii împãratului cari merserã la bisericã era ºi grãdinarul, fiind bãtrân, credincios ºi vechi slujbaº al împãratului.

Argatul cel cheleº daca se vãzu singur, scuturã frâul ºi-ºi chemã calul. De astã datã scoase din gãoacea de nucã rândul de haine cel de aur, se gãti frumos, înfrânã calul ce venise numai înºelat, îºi lãsã pãrul de aur pe spate, încãlecã, îºi încurcã calul prin grãdinã, pe care o stricã de tot, ºi apoi se duse ca ºi de-lalt rând la bisericã, merse la mir, se ploconi în dreapta ºi în stânga ºi ieºi.

Întorcându-se acasã, porunci calului de fãcu grãdina de trei ori mai frumoasã decât era.

Fata împãratului îl vãzu ºi când ieºi, ºi când se întoarse, ºi ceea ce fãcu, darã tãcea.

Când se întoarserã de la bisericã, împãratul ºi toþi cu totul spuserã fetei celei mici a împãratului minunea ce vãzuserã.

- Daca n-ai fost ºi tu la bisericã, îi ziserã, sã fi vãzut cum a veni acel FãtFrumos strein, cu pãrul de aur, ce mândru era când s-a aplecat în dreapta ºi în stânga la toþi cei din bisericã ºi cum a ieºit apoi, fãrã sã bage pe nimeni în seamã.

Fata împãratului se fãcea cã ascultã, darã tãcea într-însa ºi râdea înfundat. Vezi cã ºtia ea ce ºtia.

Grãdinarul, daca se întoarse de la bisericã ºi vãzu frumuseþea aia de grãdinã ce fãcuse calul argatului, se tot freca la ochi ºi nu-i venea de loc sã creazã. Asta sã fie grãdina, ori ba? ºi credea cã a rãtãcit prin altã grãdinã. Nu o mai cunoºtea. ªi, vãzând pe argat, îl întrebã despre acea schimbare; iar argatul îºi cerea iertãciune, spuind cã el a fãcut ceea ce învãþase de la stãpânu-sãu.

Darãmite când vãzu împãratul? Scoase ºi dete o pungã de bani grãdinarului, pentru cã-i fãcuse o grãdinã, de nu se mai gãsea ca asta la nici un împãrat.

ªi mai trecând ce mai trecu, împãratul îºi aduse aminte de cele trei mãnunchiuri de flori. Atunci se vorbi cu împãrãteasa cum sã facã sã-ºi dea fetele la casele lor.

Cum se aflã de aceastã hotãrâre împãrãteascã, începu a veni peþitori de pe la fel de fel de împãraþi. Fetele, adecã cea mare ºi cea mijlocie, îºi aleserã câte un fecior de împãrat ºi se duserã dupã bãrbaþii lor.

Fata însã cea micã nu voia sã se mãrite cu nici un chip. Ba sã-i dea pe feciorul cutãrui împãrat, ba pe al cutãrui; aºi! ea zicea cã nu-i place nici unul. Ce sã facã bietul împãrat? Se sfãtui cu boierii ºi gãsirã cu cale sã stea fata într-un pridvor, cu un mãr de aur în mânã, sã treacã toþi fiii de împãraþi ºi de boieri pe dinaintea ei, ºi, pe care îl va plãcea, sã-l loveascã cu mãrul.

Aºa ºi fãdansu'ã.

Trecurã fiii de împãraþi carii veniserã în peþit, darã ca sã loveascã pe vreunul ba.

Trecurã ºi fiii de boieri mari ai împãrãþiei, darã ca sã loveascã pe vreunul, nici gând n-avu.

În cele mai de pe urmã trecurã toþi tinerii buni ºi rãi din împãrãþie, ºi din boiernaºi ºi din prostime, ºi nici nu nu se uitã la dânºii fata ce sta cu mãrul în mânã. Trecând ºi argatul de la grãdinãrie, din întâmplare, pe acolo, fata îl lovi cu mãrul drept în cap.

Fiii de împãraþi ºi de boieri rãmaserã ca bãtuþi de Dumnezeu, când vãzurã una ca aceasta.

Împãratul zise cã trebuie sã fie o greºealã, ºi pofti pe fiii de împãraþi ºi de boieri sã mai treacã o datã.

Trecurã toþi cu totul, ºi nu lovi pe nimeni; zise ºi cheleºului sã treacã, ºi de astã datã tot pe el îl lovi.

Împãratul nu se putea învoi ca sã ia fie-sa de bãrbat un aºa om prost ºi pofti pe toatã adunarea sã mai treacã o datã, cãci, negreºit, trebuie sã fie o greºealã a fetei.

Trecurã ºi a treia oarã, ºi tot pe argatul cel cheleº îl lovi cu mãrul fata împãratului.

Atunci împãratul, neavând încotro, dete de bãrbat fie-sei pe argat, darã îi ºi oropsi, gonindu-i de la casa lui.

Ei se duserã de la faþa împãratului, care îi oropsise, cu lacrãmile în ochi ºi cu inima smeritã, ºi-ºi aleserã loc de trai un bordei în care þinuse împãratul niºte bivoli. Apoi aducându-ºi aminte fata împãratului de ceea ce fãcuse în grãdinã, îl îndemnã sã-ºi cheme calul.

Argatul, ginerele împãratului, fãcu precum îi zisese soþia, chemã calul ºi-i porunci sã-i facã niºte palaturi sub pãmânt, fãrã seamãn pe lume. Calul nu amână ºi le fãcu niºte palaturi înfricoºate. Nu se gãsea la împãratul în casã ce se gãsea în palaturile lor. ªi bogãþii, ºi scumpeturi, ºi tot ce ai poftit se gãsea la dânºii.

ªi mai trecând câtânicã vreme la mijloc, se pomeni împãratul cu veste de la un alt împãrat sã iasã la rãzboi. Împãratul chemã în ajutor pe ginerii sãi, feciorii de împãraþi, carii ºi venirã ºi se lãudau cu isprãvile ce au sã facã.

Când veni vremea a merge la rãzboi, iatã cã se înfãþiºe la împãratul ºi argatul, ginere al sãu, ºi ceru sã-l ia ºi pe dânsul la rãzboi, cã poate va tãia ºi el vrun vrãjmaº.

Împãratul ºi ginerii cei mari îl înfruntarã, zicând sã-i lase în pace, sã nu-i mai poarte ºi lui grija p-acolo. El stãrui ºi împãratul se înduplecã ºi porunci sã-i dea ºi lui o mârþoagã de cal ºi o ruginã de paloº.

Argatul încãlecã voios ºi porni anterior oºtilor. Când ajunse la o lãcoviºte pe unde trebuia sã treacã, el înnomoli calul ºi începu sã-l batã ca sã iasã de acolo, darã în deºert. Ajungându-l împãratul cu ginerii cei mari ºi cu toatã oastea, trecu pe lângã dânsul clãtinând din cap, iarã ostaºii îºi dedeau coate ºi râdeau.

Dupã ce trecurã ºi se depãrtarã de nu se mai vãzurã, argatul scuturã frâul, ºi iatã cã îndatã ºi-i sosi calul. Îi spuse ce avea de gând sã facã ºi ceru povaþã. Calul îl învãþã ce sã facã, când va fi dinaintea vrãjmaºului. Dupã ce luã în cap ce-l învãþã calul, încãlecã ºi porni ºi el.

Ajungând la rãzboi ºi vãzând pe ai sãi încãieraþi cu vrãjmaºii, tocmai când aceºtia erau sã dovedeascã pe socru-sãu ºi pe cumnaþii sãi, unde mi se ridicã de trei stânjeni pe dasupra oºtilor ºi zburã drept la împãratul socru-sãu, îi tãie degetul cu inelul ºi-l luã cu sine. Apoi se lãsã asupra vrãjmaºului ºi tãia în carne vie cu nemilostivire, întocmai ca un muncitor vrednic când trage cu coasa nemiluit.

Iar când îl înteþea vrãjmaºul, calul se urca ca fulgerul în sus ºi se þinea bine de coama lui. Apoi când se lãsa în jos, tãia cum ºtia el în legea lui sã taie. Aºa, vezi, îl învãþase calul.

De trei ori se urcase în sus, când nãvãlise vrãjmaºul asupra lui, ºi de trei ori se lãsase ca un vârtej asupra oastei vrãjmãºeºti. La fiecare datã cãdeau d-a stânga ºi da dreapta lui cu grãmada ºi fãcea uliþi, uliþi pe unde mergea. în mai puþin ca de când mã apucai sã vã povestesc, mormane de morþi se vedea pe unde trecuse el.

Aºa spaimã grozavã bãgã el în inimile vrãjmaºului, încât prinse a fugi, iar el a-i goni ºi a-i tãia ca pe niºte vite.

Împãratul socru rãmase înmãrmurit când vãzu atâta vrednicie. Dupã fuga vrãjmaºului, el stãtu locului ºi mulþumi lui Dumnezeu cã le-a trimes pe îngerul sãu de ia scãpat din mâna duºmanului, care vrea sã-i piarzã, ºi mai numeroase nu.

Argatul, ginerele împãratului, dupã ce-l mântui, se întoarse înaintea lui, dete drumul calului sãu, încãlecã iarã pe mârþoaga ce-i dase împãratul ºi se chinuia a ieºi din nomol.

Împãratul se întorcea cu voie bunã de la oaste ºi dând peste dânsul înnomolit încã în noroi, porunci la vro doi ostaºi de-l scoase d-acolo.

ªi ajungând acasã, ginerele împãratului cel cheleº spuse neveste-sei ce fãcu. Ea se bucura din toatã inima.

Toatã oastea vorbea de îngerul Domnului care le dãduse atâta ajutor ºi-l semuia cu strãinul care venise la bisericã. Însuºi împãratul bãnuia aceasta, ºi ar fi dorit ca sãl mai întâlneascã o datã, sã-i mulþumeascã. Darã ia-l de unde nu e.

Mai trecând ce mai trecu, împãratul ajunse de orbi. Toþi vracii se adunarã ºi-i dãdurã leacuri, darã nici unele din buruienele lor nu-i darã înde bine. Vrãjitoarele puserã apã la stele ºi-i aduserã ºi-i descântarã, tot însã ce punea la ochi mai rãu îi fãcea, darã mai bine de loc. În cele din urmã un cititor de stele ºi vraci mare fu adus cu multã cheltuialã din þãri streine, ºi acesta spuse cã pânã când împãratul nu va avea lapte de pasãre de peste apa Iordanului cu care sã se ungã la ochi, nu-i va veni vãzul.

Atunci puse împãratul oameni sã strige prin toatã împãrãþia cã cine se va gãsi sã aducã lapte de pasãre de preste apa Iordanului, acela ºi ºtie cu bunã încredinþare cã va dobândi cal împãrãtesc ºi jumãtate împãrãþia. Darã strigarã de surda, cãci nu se gãsi nimeni carele sã se însãrcineze cu aceastã slujbã.

Ginerii împãratului cei mari, daca vãzurã aºa, se legarã cã ei vor aduce laptele trebuincios ºi încãlecarã pe cai buni împãrãteºti, luarã cu dânºii slujitori ºi bani. Umblarã ei, cãtarã ºi nu puturã afla ce cãtau. În cele din urmã dete peste un înºelãtor, carele le dete lapte ca tot laptele ºi le luarã o mulþime de bani. Ei se întoarse cu plăcere la casa socrului lor.

În aceeaºi vreme ºi ginerele împãratului, argatul, plecã dupã lapte de pasere. El scuturã frâul ºi îndatã ºi veni bidiviul lui. Îi spuse ce voia, ºi calul îi rãspunse:

- Ce e mai lesne, stãpâne; cãci acolo locuiesc ºi eu.

Încãlecã ºi porni. Dupã ce ajunse, luã lapte de pasere de preste râul Iordanului ºi în câteva zile se întoarse acasã, cam tot odatã cu cumnaþii sãi.

Aceºtia merserã la împãratul, îi aduserã lapte de al lor, cu care dete pe la ochi împãratul ºi rãmase ca întâi, orb ca toþi orbii. Nu-i folosi nimic. Merse ºi argatul ºii aduse ºi el lapte, darã adevãrat lapte de pasere de preste râul Iordanului. Împãratul nu prea voia sã dea pe la ochi. Dupã stãruinþa împãrãtesei ºi a sfetnicilor, se înduplecã ºi se unse. Cum puse la ochi lapte de acesta, bãgã de seamã cã vede ca prin sitã. Mai dete o datã, vãzu ca prin ciur; când se unse ºi a treia oarã, vãzu luminat ca toþi oamenii.

Împãratul iertã pe argat de fapta lui de mai-nainte. Ginerele sãu cel mic, daca vãzu aºa, rugã ºi el pe împãratul sã vie sã le vazã locuinþa. Împãratul se înduplecã ºi merse. Când ajunse acolo, ce sã-i vazã ochii? Ce nu era în palaturile lui era în locuinþa ginerelui sãu cel mai mic.

Vãzând mirarea de care era coprins împãratul, ginerele sãu cel mai mic se încumetã ºi zise:

- Eu sunt, mãrite împãrate, cel ce am venit de trei ori în bisericã.

Împãratul aruncã þintã ochii la el.
- Eu sunt cel ce þi-am fãcut grãdina cea frumoasã.
Împãratul parcã nu-i venea sã creazã spuselor lui.

- Eu sunt, mai zise, cel ce v-am scãpat în rãzboi din mâna nelegiuiþilor ce se sculaserã sã te rãpuie.

Împãratul rãmase stâlpit de mirare. Apoi, mai viindu-ºi în fire, îi zise:

- Cum poþi dovedi zisele tale?

Atunci ginerele sãu cel mic ieºi afarã, scuturã frâul, scoase hainele de aur din gãoacea de nucã unde le pãstra, se gãti frumos, îºi lãsã pãrul pe spate, încãlecã pe cal ºi, arãtând împãratului degetul cu inelul, zise:

- Iatã, mãrite împãrate, dovezile ziselor mele.

ªi începu a încurca calul prin curtea împãratului. Pãrul sãu cel de aur ºi hainele cu care era îmbrãcat strãlucea ca soarele.

Împãratul, uitându-se la dânsul, tot punea mâna la ochi, fãcându-ºi umbrã. Vezi cã se temea sã nu orbeascã încã o datã.

El lãudã pe fie-sa pentru cã-ºi alesese un asemenea bãrbat.

- ªi ai fi putut oare crede d-ta, tatã, rãspunse fata cea micã, cã aº fi putut sã-mi aleg de bãrbat pe unul care sã facã tatãlui meu, împãrat, ruºine în lume?

Atunci împãratul, ºi bãtrân fiind, se coborî din scaunul împãrãþiei, pe care se urcã ginerele sãu cel mic. ªi împãrãþirã în pace ºi în liniºte pânã ce trãirã.

Iarã eu încãlecai p-o ºea ºi v-o spusei dumneavoastrã aºa.