- Piticii - :: Zâna zânelor - Vizualizare subiect 1543 pe www.frumosi.ro

Trimis: 26/01/2007 18:49

A fost odatã ca niciodatã; cã de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de îndată ce fãcea plopºorul pere ºi rãchita micºunele; de când se bãteau urºii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sãrutau, înfrãþindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouãzeci ºi nouã de oca de fier ºi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveºti;

De când se scria musca pe pãrete,
Mai mincinos cine nu crede.

A fost odatã un împãrat mare ºi puternic, ºi el avea trei feciori. Fãcându-se mari, împãratul se gândi fel ºi chipuri cum sã facã sã-ºi însoare copiii ca sã fie fericiþi. Întro noapte, nu ºtiu ce visã împãratul, cã a doua zi, de mânecate, îºi chemã copiii ºi se urcã cu dânºii în pãlimarul unui turn ce avea în grãdinã. Porunci sã-ºi ia fiecare arcul ºi câte o sãgeatã.

- Trageþi, copii, cu arcul, le zise împãratul, ºi unde va cãdea sãgeata fiecãruia, acolo îi va fi norocul.

Copiii se supuserã fãrã a cârti câtuºi de puþin, cãci ei erau încredinþaþi cã tatãl lor ºtia ce spune. Traserã, deci, ºi sãgeata celui mai mare din fii se înfipse în casa unui împãrat vecin; a celui de al doilea se înfipse în casa unui boier mare d-ai împãratului; iarã sãgeata celui mai mic se urcã în naltul cerului. Li se strâmbaserã gâturile uitându-se dupã dânsa, ºi p-aci, p-aci, era sã o piarzã din ochi. Când, o vãzurã coborându-se ºi se înfipse într-un copaci nalt dintr-o pãdure mare.

Se duse fiul cel mare, îºi luã soþie pe fata împãratului vecin, ºi se întoarse cu dânsa la tatãl sãu.

Se duse ºi cel mijlociu ºi se întoarse ºi el cu o soþioarã mândrã ºi frumoasã.

Se duse ºi cel mic. Cutreierã mulțimea pânã ce ajunse la pãdurea cea mare unde se lãsase sãgeata lui. Bâjbâi el ºi orbãcãi p-acolo prin bunget, pânã ce dete de copaciul în care se înfipsese ºi sãgeata lui. Acest copaci era nalt ºi gros ºi bãtrân, de când urzise Dumnezeu pãmântul. Se încovrigã el de dânsul, ºi se urcã pânã ce ajunse de se agãþã de o ramurã. ªi din ramurã în ramurã, când atârnat cu mâinile, când cu picioarele încruciºate ºi încleºtate, ajunse pânã în vârf. Acolo puse mâna ºi-ºi luã sãgeata. Se dete jos cu sufletul plin de obidã ºi de mâhnire, socotind cã este sec de noroc, cãci, se gândea el, ca ce era sã gãseascã în acel copaci?

Nu-i fu destul cã nu-ºi aflase acolo pe scrisa lui, nu-i fu destul cã fãcuse atâta cale în deºert, se mai pomeni, când vru sã plece de lângã copaci, cã se agaþã de spinarea lui o bufniþã. Hâþ în sus, hâþ în jos, bufniþa sã se ducã din spinarea lui, ba. Îl înhãþase, drãcoaica, cu ghiarele, ca o gaiþã spurcatã, ºi nu-l slãbea nici cât ai da în cremene.

Mai se suci, mai se învârti sã scape de pacoste, ºi nu fu nici un chip. Daca vãzu ºi vãzu, se hotãrî ºi el a se duce acasã cu saxanaua în spinare ºi o luã la drum. În cale, bãgã de seamã cã alte ºase bufniþe se þineau dupã dânsul. Merse el, biet, cu alaiul dupã dânsul, ºi potrivi ca sã ajungã acasã noaptea, spre a nu se face de râsul dracilor de copii.

Cum intrã în cãmara unde locuia dânsul în palaturile tãtâne-sãu, cele ºase bufniþe se aºezarã careºi pe unde; iar cea d-a ºaptea bufniþã, care se încleºtase de spinarea lui, se aºezã în pat.

Mai stãtu, bietul flãcãu, se mai socoti, se mai gândi, mai plãnui, ºi în cele din urmã gãsi cu cale sã le lase în pace, sã vazã unde are sã iasã aceastã întâmplare. Mai cu seamã cã acum se cotorosise de saxanaua din spinare.

ªi cum era ºi rupt de ostenealã de atâta cãlãtorie ºi de atâta tevaturã ce avu pe drum, adormi, cum puse capul jos, de parcã l-ai fi lovit cu mechea în cap.

A doua zi, ce sã-i vazã ochii? Lângã dânsul în pat, o zânã aºa de frumoasã, de amuþea ºi nu ºtiu cine când o vedea; iarã la capetele patului lor ºase roabe, una mai frumoasã decât alta. Mai vãzu, într-un colþ al cãmãrei, ºapte piei de bufniþe, aruncate una peste alta.

Se mirã tatã-sãu, se mirã mumã-sa de aºa frumuseþe ºi gingãºie, ce nu mai vãzuserã de când erau ei.

Ziua de nuntã a fratelui celui mai mare viind, se duse ºi fiul ce mic la împãratul, însã singur, cãci nu putea sã ia ºi pe zânã, mãcar cã era sã-i fie logodnicã. Când, se pomeni cu dânsa cã se susține în horã lângã dânsul. Nu mai putea de bucurie, când o vãzu. Se fãlea, nene, cât un lucru mare, cãci alta ca dânsa nu se gãsea în toatã împãrãþia lor ºi a vecinilor. Toþi nuntaºii rãmaserã cu ochii bleojdiþi la dânsa. Iar ceilalþi fii de împãraþi ºi domni cari erau poftiþi la nuntã dedeau târcoale roabelor ce venise cu zâna, ºi care de care umbla sã se prinzã în horã lângã dânsele. ªi astfel se veselirã pânã seara. La masã, zâna se aºezã lângã fiul cel mic al împãratului. Mâncarã ºi se chefuirã pânã la miezul nopþii. Apoi se duserã fiecare la ale sale. Fiul cel mic al împãratului se duse în cãmara lui. Zâna dupã dânsul. Se culcarã ºi dormirã ca niºte împãraþi ce erau ei. Când se sculã dimineaþa ºi vãzu pieile de bufniþã tot acolo, îl apucã un cutremur de scârbã, aducându-ºi aminte de cele ce pãþise de la dânsele.

Se fãcu ºi nunta fiului de al doilea al împãratului. Fiul cel mic se duse la nuntã iarãºi singur, ºi iarã se pomeni cu zâna cã vine, ºi nici una, nici alta, þop! se prinse lângã dânsul în horã. Creºtea inima într-însul de plăcere ºi de falã, mai cu seamã când vedea pe ceilalþi fii de împãraþi ºi de domni cã le lãsa gura apã la toþi dupã o aºa bucãþicã. Ei, vorba ãluia, în pofida cãpºunelor, mâncau foile. Îºi scoteau ºi ei focul jucând în horã cu roabele zânei. Seara iarã se puserã la masã.

Fiului celui mic al împãratului, ce-i dã lui dracul în gând, se scoalã de la masã, se duce în cãmara lui, ia pieile de bufniþã ºi le aruncã în foc, apoi vine ºi se aºeazã la masã din nou.

O datã se fãcu o tulburare între mese. ªi iatã de ce. Una din roabe strigã:

- Stãpânã, suntem în primejdie!

Alta zise:

- Stãpânã, mie îmi miroase a pârlit! Este prãpãdenie de noi.

Iarã ea rãspunse:

- Tacã-vã gura, tocmai acum la masã v-aþi gãsit ºi voi sã voribiþi secãturi?

Nu trecu însã mult ºi mai zise ºi a treia:

- Stãpânã! nu e scãpare, suntem vândute miºeleºte.

În aceeaºi vreme, ºi dânsa strâmbã niþel din nas. Pasãmite îi venise ºi ei miros de pârleala pieilor. ªi deodatã sculându-se cu toatele de la masã, se fãdansu'ã ºapte porumbei. Apoi zâna zise fiului celui mic de împãrat:

- Ai fost nerecunoscãtor. Cu bine te-am gãsit, cu bine sã rãmâi. Pânã nu vei izbuti sã faci ce n-a fãcut om pe lume, sã nu dai cu mâna de mine.

Se înãlþarã, deci, în slava cerului ºi îndatã pierirã din ochii lui.

În deºert mai rugarã mesenii pe fiul împãratului sã ºeazã la masã, în deºert îl îndemnarã pãrinþii sã nu-ºi mai facã inimã rea, cãci el rãmãsese cu ochii dupã porumbei ºi nu se mai puse la masã.

A doua zi pânã în ziori plecã sã-ºi gãseascã logodnica. El simþea bine acum cã fãrã dânsa nu mai putea trãi. Îºi luã ziua bunã de la pãrinþi ºi de la fraþi ºi o porni în pribegie.

Trecu dealuri, vãi, colnice, strãbãtu pãduri întunecate ºi de picior neumblate, dete prin smârcuri ºi lacoviºte, ºi de urma porumbeilor sãi nu putu da. Se frãmânta cu firea voinicul, cerceta, cãuta, întreba; darã nici o ispravã nu-mi fãcea. Cu inima înfrântã, cu sufletul zdrobit de mâhnire, ºi cu dogorul dragostei într-însul, umbla ca un zmeu ºi ca un leu paraleu, darã toate în deºert. Uneori îl bãtea gândurile sã-ºi facã seama singur, sã se dea de râpã, ori sã-ºi sfãrame capul de colþii de piatrã de prin munþi; darã parcã îi spunea inima cã odatã, odatã, o sã se sfârºeascã toate necazurile sale, ºi deodatã îºi venea în sine, ºi se punea din nou pe drum, mai cu hãrnicie ºi mai tare în credinþã cã cine cautã cu amãruntul ºi cu stãruinþã trebuie sã gãseascã ºi gândul sã ºi-l izbândeascã.

Rupt de obosealã ºi de zdruncinare, se dete niþel la umbrã într-o vâlcea, sã se mai odihneascã oleacã. ªi stând el acolo, îl furã somnul. Deodatã se deºteptã, auzind o gârâialã de graiuri omeneºti, ºi sãri drept în sus. Ce sã vezi dumneata? Trei draci se certau de fãceau clãbuc la gurã. Se duse la dânºii cu pieptul înainte ºi le zise:

- Cearta fãrã pãruialã, ca nunta fãrã lãutari.

- Se lovi ca nuca în perete ºi vorba ta, iacã, rãspunserã ei. Darã noi nu ne certãm, ci numai ne sfãdim.

- ªi pentru ce vã sfãdiþi voi? îi întrebã el; cãci gãlãgia ce faceþi voi, mort d-ar fi cineva ºi tot îl deºteptaþi.

- Uite, avem de moºtenire, de la tata, o pereche de opinci, o cãciulã ºi un bici, ºi nu ne învoim între noi, care ce sã ia din ele.

- ªi la ce sunt bune bulendrele pe care vã sfãdiþi voi?

- Când se încalþã cineva cu opincile, trece marea ca pe uscat. Când pune cãciula în cap, nu-l vede nici dracul, mãcar de i-ar da cu degetul în ochi. Iarã când va avea biciul în mânã ºi va trosni asupra vrãjmaºilor sãi, îi împietreºte.

- Aveþi dreptate sã vã sfãdiþi voi, mã. Cãci una fãrã alta, aceste bulendre nu fac nici douã cepe degerate. Iacã ce-mi zice mie gândul, de veþi voi sã mã ascultaþi, sã vã fac cu dreptate omeneascã.

- Te ascultãm, te ascultãm, rãspunserã dracii într-o glãsuire, spune-ne cum, ºi vom vedea.

- Vedeþi voi cei trei munþi ce stau în faþa noastrã? Sã vã duceþi fiecare în câte unul, ºi cine va veni mai dansu'ând, dupã ce vã voi face eu semn, ale lui sã fie toate astea.

- Cã bine zici d-ta! Aºa vom face. Bravo! iacã ne-am gãsit omul carele sã ne facã dreptate.

ªi îndatã o rupserã d-a fuga dracii, tulind-o înspre câte un munte.

Pânã una, alta, voinicul puse opincile în picioare, cãciula în cap ºi luã biciul în mânã. Când ajunserã dracii în vârfurile munþilor ºi aºteptarã sã le facã semnul, fiul cel mic al împãratului trãsni de trei ori cu biciul în faþa fiecãrui drac, ºi îi împietri acolo locului. Apoi o luã ºi el la drum în treaba lui, unde îl trãgea dorul.

Abia mai fãcu vro zece paºi ºi vãzu pe sus un stol de ºapte porumbei. Îi urmãri din ochi pânã ce îi vãzu în ce parte de loc se lãsarã. Într-acolo deci ºi dânsul îºi îndreptã cãrãrile pentru care se ostenise atâta mare de vreme.

Trecu mãri, pâraie ºi ape mari ca pe uscat, mai cutreierã þãri ºi pustiuri, pânã ce ajunse la un munte mare, mare, al cãrui vârf da de nori. Aci vãzuse el cã se lãsase porumbeii. Se puse a se urca pe dânsul, ºi, din vãgãunã în vãgãunã, din stei de piatrã în colþi, din râpã în râpã, cãþãrându-se când pe muchi, când pe coame de munþi, ajunse la o peºterã. Intrând acolo, rãmase ca lovit de trãsnet când vãzu niºte palaturi ca de domn ºi aºa de mãiestrit lucrate, cum nu se vãd pe pãmântul nostru. Acolo locuia logodnica lui, zâna zânelor. Cum o vãzu primblându-se prin grãdinã cu roabele dupã dânsa, o ºi cunoscu. Un copilaº de drãguleþ se þinea dupã zânã, alerga, se zbenguia printre flori, ºi tot striga pe zâna ca sã-i arate câte un fluturel. Pasãmite zâna rãmãsese grea când zburase de la masã. ªi acesta era copilul lor.

Nu mai putea de bucurie fiul cel mic al împãratului. Îi venea sã dea fuga, ca un dezmetic, sã ia copilaºul sã-l sãrute. Darã îºi luã seama, nu care cumva sã se sperie. Pe dânsul nu-l vedea nimeni, cãci era cu cãciula în cap.

Începu a da înde searã, ºi el nu ºtia cum sã se arate. În cele din urmã auzind cã pofteºte la masã pe zâna, se duse ºi el ºi se aºezã între dânsa ºi între copilaºul lor. Aduserã bucate. El mânca ca un lup flãmând, cãci nu mai þinea minte de când nu mâncase el legumã fiartã. Zâna se mira cum de se sfârºeºte bucatele aºa de iute. Porunci de mai aduse. Darã ºi acele se fituirã într-o clipã.

Între acestea, el ridicându-ºi niþel cãciula dinstre bucată copilului, acesta îl zãri ºi odatã strigã:

- Uite tata, mamã!

- Tatã-tãu, dragul meu, nu va da peste noi pânã nu va sãvârºi o faptã nãzdrãvanã, rãspunse mã-sa.

El îºi trase iute, iute, cãciula pe ochi ºi începu iarãºi a mânca, de pãrea cã se bat lupii la gura lui. Dupã ce sfârºi ºi aceste bucate, zâna, coprinsã de mirare, porunci sã se mai aducã, ca sã fie din destul.

Fiul împãratului se mai arãtã copilaºului încã o datã, plin de bucurie cã fiul sãu îl cunoscu.

Copilul iarãºi spuse mã-si; ºi aceasta iarãºi îl þinu de rãu, vezi cã nu-i venea ei a crede sã fi fãcut bãrbatu-sãu niscai fapte minunate, prin care sã poatã ajunge la dânsa. Ea ºtia cã pe acolo nici pasãre mãiastrã nu calcã. Copilul tãcu, cãci tatã-sãu îºi trãsese cãciula pe ochi numaidecât.

Mai mâncã pânã ce se isprãvi ºi aceste bucate. Mânca, nene, ºi nu se mai sãtura. Nemaiavând ce sã mai aducã la masã, zâna începu a cârti cã nu mai rãmãsese ºi pentru roabe. Când iatã copilul cã strigã iarãºi:

- Mamã! zãu cã este tata.

- Darã unde este, mã? ce tot aiurezi tu?

- Ba nici aiurealã, nici nimic. Uite-l, este colea lângã mine, uite-l, mã ia în braþe.

Se sperie zâna când auzi. Darã el nu o lãsã pânã în cele din urmã fãrã sã se arate, ca sã nu-i vie ceva rãu. ªi luându-ºi cãciula din cap, zise:

- Iatã-mã ºi eu. Tu n-ai vrut sã crezi pe fiul nostru când þi-a spus cã m-a vãzut. Eu n-am ºtiut ce sã crez când am vãzut scârboasele alea de piei, ci am socotit cã fac bine, dându-le focului, ca sã vã scap pe voi de ele.

- Aºa am fost noi ursiþi sã pãtimim, rãspunse zâna. Lasã acum cele trecute uitãrii, ºi spune-mi cum ai izbutit de ai ajuns pânã aici.

ªi dupã ce-ºi povesti toate întâmplãrile, ºi tot ce pãþi, se îmbrãþiºarã, sãrutã copilul ºi rãmase acolo cu toþi. El stãrui de dânsa sã iasã la lume, ºi ea îl ascultã. Se întoarserã deci cu toþii la împãratul, tatãl voinicului, ºi acolo fãcu o nuntã de se duse vestea în lume.

Împãratul acela îmbãtrânind, toatã boierimea ºi tot poporul aleserã pe fiul sãu cel mai mic de împãrat, pentru cã era român verde, întreg la minte ºi drept la judecatã; ºi trãirã ºi împãrãþirã în fericire, de le rãmase numele de pomenire în vecii vecilor.

Iarã eu încãlecai p-o ºea ºi v-o spusei dumneavoastrã aºa.

Trimis: 05/03/2007 06:55