- Piticii - :: Florita din codru - Ioan Slavici

Trimis: 02/05/2007 18:22

A fost ce-a fost; dacã n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti.

În mijlocul codrilor, lângã drumul cel mare, lângã drumul cel de þarã pe unde umblã ºi trece împãratul cu voinicii sãi, era odinioarã o crâºmã. La crâºma aceea era o crâºmãriþã; crâºmãriþa avea o fatã, ºi pe fatã o chema Floriþa. Fata asta nu era insa fiica craºmaritei, ºi craºmarita nu era mama fetei: fata era fata fara parinti, ºi craºmarita maica de suflet a fetei... Cine sa fi fost parintii fetei nici chiar cei mai batrani ºi mai cu sfat oameni nu pot s-o spuna; asta nime n-a putut s-o inteleaga... Intr-o buna dimineata, crasmarul s-a dus dupa lemne la padure... ºi... iaca ce sa vezi: pe o poiana limpede si plina de flori a aflat o fetita ce se juca cu niste pui de caprioara. Cum, cand si de unde sa fi ajuns copilita asta prin codru, aceea minte pamanteasca nu poate s-o priceapa. Doar a crescut ca si florile din pamant; doar a cazut ca si stelele din cer, sau s-a prefacut cumva, pe nepricepute, din vazduhul curat. Suficient cum c-atata era de frumoasa fetita asta, incat, de-ar fi fost sa fie din om, ar fi trebuit sa fie - cel putin -fata de imparat. Cine stie?... Vreun imparat ce domneºte in ascuns prin adancul codrilor... Crasmarul s-a lasat de lemne, a luat fata in brate; a dus-o acasa... si de aici inainte a fost fata de suflet a lui si a craºmaritei.

Aºa a crescut apoi fata la craºma. In toata ziua se facea mai mare, ºi cu cat se facea mai mare, cu atata se facea mai frumoasa la fata, mai placuta la faptura ºi mai dulce si mai inteleapta la vorba. Pentru aceea oamenii o numeau Floare - Floarea cea frumoasa de la craºma din codru.

Nu numai Florita, ci si maica-sa, crasmarita, era insa frumoasa. Craºmarita nu era insa asa de frumoasa ca si Florita, si Florita altfel iara, nu ca ºi crasmarita. Craºmarita era frumoasa ca si o pana de paun; Florita era frumoasa ca si o floare ce creºte ascunsa in umbra tufelor. Crasmarita era frumoasa incat nimeni nu se putea rabda ca sa nu vorbeasca cu ea si nimeni nu cuteza sa priveasca la ea; Florita era frumoasa incat nimeni nu se putea rabda ca sa nu priveasca la ea si nimeni nu cuteza sa vorbeasca cu ea. Craºmarita atata era de frumoasa incat, daca-i vedeai fata oglindita in fata vinului, ti se parea cum ca vinul e mai tare ºi mai infocat; Florita atata era de frumoasa incat, daca-i vedeai fata oglindita in fata vinului, ti se parea cum ca vinul e mai dulce ºi mai moale.

A mers dara vestea in lume si in tara cum ca la craºma din codru se bea vinul cel mai bun, craºmarita din codru e cea mai frumoasa crasmarita din tara, si cum ca Floarea Codrilor e cea mai frumoasa fata din lume. Cati drumeti treceau prin tara, toti se opreau la craºma din codru, gustau un strop de vin, vorbeau o vorba cu craºmarita ºi aruncau o privire la Florita, ºi apoi, cat traiau pe lume, vinul cel bun, vorba cea dulce si fata cea frumoasa nu le ieºea din minte.

Intr-o zi de dimineata trece vestea din gura in gura pana ce ajunge la craºma din codru cum ca peste ziua are sa treaca imparatul pe aici pe langa craºma, cu voinici, cu curte ºi cu mare lucru ºi treaba... precum trec adica imparatii. Crasmarita... acuma ºtim noi cum sunt muierile! Da in dreapta, da in stanga, sparge, ºterge, curateste, s-a chitit, s-a pieptanat... cum fac adica muierile cand nu e ca totdeauna. Din zori de zi pana in pranzul cel mare nu s-a mai miºcat de la cautatoare: tot s-a sucit ºi dessucit, pana cand nici ea singura nu stia ce are sa mai faca. Cand se samti gatita cum se cade, ea se puse inaintea cautatoarei, privi indelungat si cu drag la fata sa, apoi grai:

- Frumoasa sunt, oglinda?

- Frumoasa, zau, raspunse cautatoarea; pe de o suta ºi pe de o mie de ori insa e mai frumoasa Florita, pentru ca ea are o fata ca zorile diminetii, ochi ca ºi campul cerului ºi trup ca raza soarelui.

Crasmarita nu mai asculta nici o vorba, ci iesi afara, izbi usa, intra in crasma ºi se puse cu vorba aspra ºi neimpacata pe Florita: ca nu e buna, ca e rea, ca e lenesa - ca e de toate, numai asa nu, precum ar trebui sa fie. Dupa ce i s-a facut apoi îndeajuns de vorbe, a dat porunca aspra ca Florita de aici inainte in toata ziua sa se scoale dis-de-dimineata, sa mature casa, crasma, curtea, sa fiarba mancare... si iaraºi sa mature, sa spele, sa taie lemne, sa faca foc ºi mancare - pana ce s-o face noapte; iar daca s-a facut noapte, sa se suie in podul casei, sa-ºi coboare un sac de grau necernut ºi s-aleaga gunoiul din el, ca numai semintele curate sa ramana; numai dupa ce va sfarºi toate aceste lucruri ii era iertat sa se culce ºi sa doarma pe trei scanduri de gorun.

Imparatul veni, gusta o picatura de vin, grai o vorba cu craºmarita cea frumoasa si-ºi merse mai departe in cale.

Florita - sarmana de Florita! - ea trei luni, trei saptamani ºi trei zile trase-n jugul cel aspru fara sa graiasca o vorba, fara sa planga o lacrama, fara sa-nceteze a-si canta cantecele vesele... ºi pe cat muncea mai mult pe atata ti se parea mai rumena la fata, mai vie la privire ºi mai harnica, ºi mai sprintena, ºi mai dragastoasa.

Peste trei luni, trei saptamani si trei zile iarasi sosi vestea cum ca imparatul era sa treaca cu voinicii pe langa craºma. Craºmarita se gati inca mai cu tortoi decat in cel dintai rand ºi, cand se samti gatita, iaraºi intreba pe cautatoare:

- Frumoasa sunt, oglinda?

- Frumoasa, zau! raspunse cautatoarea, dar pe de o suta si pe de o mie de ori e mai frumoasa Florita, pentru ca ea are fata ca marul, ochi ca si caprioara ºi trup ca si crinisorii.

Ce vorbe a zis ce vorbe n-a zis craºmarita catre Florita, aceea nici n-o mai spun: ºtie acuma fiecare cum ca, zau! muierile n-aleg la vorbe cand le-a trecut de gluma... Vai ºi amar d-acela care in lume n-a avut parte de bine, care n-are maica, n-are taica, n-are frati, n-are surori, ci sta aºa singura ca si frunza acatata d-un paianjen... Bag sama, aº a e data, ca unul sa stranga ºi altul sa franga.

Crasmarita, in supararea ei cea mare, porunci ca Florita de aci inainte sa nu mai iasa la fata soarelui, ci tot in pivnita cea mare din fundul gradinii sa munceasca. Lasa apoi sa se faca un razboi cum nici inainte de aceea, nici dupa aceea n-a fost altul: numai suveica era atata de mare, meat voinic trebuie sa fie acela care sa ti-o ridice de la pamant. Cum au trebuit apoi sa fie celelalte! Pe acest razboi a trebuit apoi sa tese Florita pe toata ziua noua coti in lung, o panza in care urzeala era din fire incat nici nu le vedeai cu ochii, iar nasadeala din funii, pe care nici cele mai salbatice fiare nu le-ar fi putut rumpe. ºi apoi sa tese, meat nici nasadeala sa nu se vada prin urzeala, nici in urzeala sa nu se faca crampita. Daca Florita ºi-a facut lucrul, ea are sa capete o bucatica de pâne, facuta jumatate din pazme, jumatate din cenuºa, si un ulcior de apa clocita la soare.

Imparatul a venit ºi-a gustat picatura de vin si-a grait vorba cu craºmarita cea frumoasa ºi ºi-a facut calea mai departe.

Florita noua luni, noua saptamani ºi noua zile a muncit, sarmana de Florita, in intuneric, ascunsa sub pamant ºi chinuita si flamanzita ºi batjocorita ca vai ºi amar de ea!...

Peste noua luni, noua saptamani ºi noua zile, acuma de-a treia oara, iaraºi sosi vestea cum ca imparatul vrea sa treaca pe langa craºma cum inainte de asta n-a trecut inca, adica cu mare lucru ºi treaba cu multa socoteala... Era ca asta data nu numai copitele. ci ºi cozile ºi coamele cailor sa fie aurite... si fel de fel de lucruri, de care inainte de asta nici nu s-a vorbit... Era adica sa fie lucru mare si imparatesc!... Se zicea cum c-acuma vine si feciorul imparatului, un voinic... voinic ca si un fecior de imparat...

Crasmarita?... Trei zile si trei nopti ea n-a stat in loc... In zorile de-a treia ziua craºma era mai curata decat ghiocelul ºi crasmarita mai chitita ºi mai hoºcocorâtã decat ce-a fost ea insasi candva. Si apoi, aºa cum era, se puse, acuma de-a treia oara inaintea cautatoarei.

- Frumoasa sunt, oglinda?

- Frumoasa, zau! grai cautatoarea, dar pe de-o suta ºi pe de-o mie de ori e mai frumoasa Florita, pentru ca ea are fata ca ºi fagurele topit, ochi ca ºi nevasta unui imparat ºi trup ca ºi rouºoara de pe flori.

Crasmarita nu mai zise nici o vorba, iºi inghiti mania, si, plina de ganduri amare ºi de necaz nestamparat, se aºeza pe prispa de dinaintea casei pentru ca s-aºtepte ºi sa vada sosirea imparatului...

Iaca intr-un tarziu, cam pe cand sta soarele la pranzul cel mic, se vazu din departare ca vine, ca s-apropie, c-acusi s-ajunga ceva ca ºi un nor stralucit.

Venea imparatul cu voinicii ºi cu feciorul sau, venea insa incat copitele cailor nici nu faceau colb ºi pulbere, ci numai aºa...din stralucitul aurului celui mult samteai cum ca acuºi va sa fie aici... Cand crasmarita ºi oamenii ce stateau de vorba inaintea casei vazura cum ca de aici inainte nu e gluma si ras si chiar va sa fie ceva, ei cu totii se sculara in picioare ºi facura adica cum fac oamenii de treaba cand are sa fie lucru cu cinste si mare... Poti ºti acum, ce e aceea cand vine chiar imparatul cu oamenii ºi feciorul sau!... Crasmarita isi tocmi catrinta, sc scutura de colb ºi se supse la buze; oamenii iºi luara palariile din cap ºi se netezira la par... iar Florita toca din razboi.

Abia fura gatiti, pana ce sosi si imparatul si navali cu ceata cea stralucita asupra craºmei. Imparatul, feciorul cel de imparat si voinicii cei mandri se coborara cu totii de pe cai, zisera '"buna ziua" ºi baura vin de cela bun... Dupa ce ºi-au baut vinul ºi ºi-au zis vorbele, incalecara apoi ºi se dusera inca mai repede decat cum au fost venit... De Florita... nimeni n-a intrebat, nimeni nu s-a ingrijit... Numai feciorului de imparat i se parea cum ca nu e ca de exemplu ar trebui sa fie: cum ca vinul nu e ca lauda, cum ca crasmarita nu e ca vestea... Ce sa faci insa? ºi el dete pinteni la cal si se repezi mai departe cu ceata cea stralucita...

Dupa ce imparatul, voinicii si feciorul de imparat s-au fost departat, crasmarita chema la sine pe Baba Boanta, o vrajitoare vestita, care era atata de batrana, incat tinea minte cand codrii erau ca iarba, muntii ca muºuroiul ºi vaile ca si cretaturile la ea pe fata... atat de batrana era Boanta... ºi de cand traieºte n-a facut alta decat vraji ºi alte lucruri ascunse ºi nepricepute... Acuma era vorba ca sa faca ce va face cu sarmana de Florita.

Dupa multa vorba ºi indelungata sfatuire, craºmarita se intelese cu Boanta ca asta sa lege pe Florita la ochi, s-o duca in codru, sa-i scoata ochii ºi s-o lase acolo, ca s-o manance fiarele ºi alte grozavenii de acelea din codru ºi de prin guduroaiele intunecoase.

Mult sfat nu s-a facut dupa aceea. Boanta merse in pivnita, lega pe Florita la ochi... ºi facu precum i s-a fost zis.

Cand ele ajunsera in adancul codrului, pe unde fiinta omeneasca n-a calcat de cand e lumea, Boanta scoase cutitul cel mare, dezlega legatoarea cea neagra de pe ochii Floritei ºi facu, ca sa-si faca treaba... Abia privi insa la Florita in fata ºi in ochi, ea scapa cutitul din mana ºi stete uimita ºi incremenita - cum sta omul cand mare lucru i se pune in cale... Multi ani a trait ºi multa lume a umblat Baba Boanta: pe Florita n-a vazut-o decat o data... De frumoasa ce-o vedea, ii parea cum ca nici n-o vede, ci numai ºi-o gandeºte... Florita... sta ºi ea uimita de ce vedea: ea - sarmana! - nu stia ce are sa i se faca, ce are sa pateasca.

Cum Florita ºi Boanta stateau aºa uimite, deodata, ca din pusca, sari o caprioara dintr-un tufar, ºi cum sari, cum trecu pe langa Florita, cum privi la ea, aºa privi, incat ochii amandoi, ºi cel de-a dreapta, si cel de-a stanga, ii sarira din cap si cazura la Florita in poala.

Baba Boanta multami lui Dumnezeu cum ca nu e silita sa faca un pacat mare, lua ochii cei de caprioara ºi-i duse, ca sa spuie carciumaritei cum ca i-a scos de la Florita din cap.

Florita ramase singura ºi parasita... Ce sa faca? Porni incotro o dusera ochii si norocul.

Multe zile si multe nopti a pribegit Florita asa singura prin codru, fara s-auda grai pamantesc, fara sa vada fiinta omeneasca. Numai din cand in cand i se ivea cate o fiara salbatica in cale ºi asta ramanea insa privind din departare, o urma o bucatica de cale ºi apoi se ascundea in tufele dese. Florita mergea cantand mai departe... Unde - nici ea singura nu stia... mergea... mergea...

Intr-atatea si atatea zile, tocmai in revarsatul zorilor, pe cand se dezvelea ziua din noapte, vazu cum ca vede ceva aºa ca o casa, zarindu-se printre frunzele copacilor. Inaintea casei lucra un om ghebos ceva - nu ºtiu ce - aplecat la pamant. dar lucra, incat nici cu trasnetul n-ai fi putut sa-1 trezeºti de la lucru... Dar cum lucra? - nu ca alta lume. Toate le facea intoarse si sucite, ca ºi omul adica care nu pricepe lucrul de care s-a prins. El lucra la un pui... Mai inainte il ciupeli ºi numai dupa aceea il opari cu apa fiarta - mai inainte il drese si numai dupa aceea il ciupeli ºi il opari...

Cand Florita vazu cat de necioplit mi se miºca ghebosul, ea nu se putu rabda ca sa nu mearga sa-1 invete ºi sa-i ajute...

- Bun lucru, badita! grai Florita bland ca totdeauna...

Ghebosul privi indarat cand auzi, asa ca prin vis, vorba cea dulce a Floritei, ºi cand privi ºi vazu ce vede... poate acum fiecare sa ºtie ce trebuie sa fie atunci cand un ghebos priveste in fata Floritei. Ghebosul scapa si cutitul, ºi puiul, si toate le scapa din mana, si sta inaintea Floritei, incat i se parea c-acuma nici nu e ghebos mai mult... Dar nici Florita nu sta la flori si frunze! Ghebosul era atat de had, cat Florita de frumoasa: cu gura ca grapa, cu ochii ca ceapa, cu nasul carlig, cu parul parlit...

- Ce ai de gand cu puiul? intreba Florita dupa ce-i mai trecu ameteala.

- Am sa-1 frig pentru tovaraºi, raspunse ghebosul cam cu jumatate de gura, ca omul din care scoti vorba cu frica.

- Ce tovarasi? il intreba Florita.

Ghebosul privi lung la Florita, ca un om care ar vrea sa zica ceva si nu ºtie cum s-o scoata mai nimerit.

- Vezi casa asta? zise el de la o vreme, mai cu inima. Asta e casa celor doisprezece hoti de codru. Ei s-au dus la hotii, si eu am ramas acasa ca sa le fac de mancare.

Aºa e, doisprezece hoti - hoti de codru si grozavi, cu capitanul lor cel infricosat au locuit in asta casa... ºi stie toata lumea cum ca hotii de codru se spala in toata dimineata cu sange de copil nebotezat si sange de fete mari iar in fata de om nu pot sa priveasca pentru ca samtesc junghi in spete, ºi-n cap, si pe toate laturile... Nu e minune, dar, daca Florita nu s-a infricoºat -zau ca nu s-a infricosat, ci, cu vorba vesela ºi ras pe buze, a zis catre ghebos:

- Un pui pentru doisprezece hoti? Nici pe-o masea n-are sa le ajunga.

- Vezi bine ca doara nu am atata pricepere, raspunse ghebosul facandu-se si el intelept. Ieri le-am fript un juncan, iar ei m-au batut c-a fost prea mult; astazi stiu ca nu m-or bate.

- Iar astazi te-or bate pentru ca le-ai fript prea putin... Aide ca sa te invat eu ce, cum si cat sa faci, zise Florita sarind sprintena, cum era ea, peste pragul casei.

Acuma taie patru pui si-i fierse, taie doi purcei si-i fripse, facu o zamuta buna si calda si arata ghebosului cum are sa faca de aici inainte.

- Iaca aºa, dragul meu, si aºa... si asa - il invata adica ca de pildă invata o maica buna si ingrijitoare.

Ca nu cumva sa se intample ceva cu hotii, ghebosul spuse Floritei cum ca sa-i spuie lui pe cand are sa fie gata cu mancarile, sa fuga cat o duc picioarele ca sa nu cada in manile hotilor caci el numai atunci va canta din fiuierasul cel mic, care cheama pe hoti la pranz.

Florita gati mancarea, puse vasele pe masa, mai curati, mai netezi, facu casa incat numai de-un drag sa sezi in ea, apoi se puse la vorba cu ghebosul ºi vorbira... vorbira pana ce uitara de hoti, de fluierita, de toate.

In adancul codrului hotii incepura sa flamanzeasca, sa se supere si, care de care mai cu greu la inima, sa porneasca catre casa...

Hei! Ghebosule, ghebosule, mare necaz ti-ai facut!

- Ce se samte aici? intreba Florita samtind ceva, ca si cand ar fi sange sau asa ceva...

- Vai! Sarmanul de mine! striga ghebosul inspaimantat, vin hotii! Fugi! Ba nu fugi, caci n-ai vreme de fuga... Ascunde-te sub pat.

Florita - de frica, ce sa faca? - se ascunse sub pat. Iar cei doisprezece hoti de codru veneau tot unul dupa altul, ºi inca din departare s-auzea cum ziceau ca au sa-l ucida, sa-l turteasca, sa-l taie bucatele pe ghebosul... Cum nu? cand ei rabdau de foame... ei... hoti ca danºii!

Ghebosul le ieºi in cale, ca sa-i roage de iertare si sa le spuna cum ca le-a facut mancaruri bune.

- Sa taci deloc! grai capitanul. Nu-mi prieste mancarea pana ce nu ma spal cu sangele tau.

Dupa aceea intra in casa pentru ca s-aduca cutitul cel mare; iar ceilalti prinsera pe ghebos si-l facura nod.

Cand capitanul intra pe prag, el ramase stand uimit in loc; i se parea ca asta casa neteda si curata nu e a lui.

- Mai oameni! grai catre cei de afara, veniti incoace!

- Ce e? intrebara cei de-afara.

- Veniti cand zic!

Cand hotii pasira pe prag, ei privira inca mai uimiti decat capitanul la casa lor... Asa privind, le trecu de manie si iaraºi le veni foamea; se aºezara unul dupa altul la masa.

Ghebosul ca ºi omul care era s-o pateasca, se facu sprinten, fugi la vatra si intra cu mancarurile in casa.

Cand capitanul samti mirosul aburilor din zeama:

- Mai, grai catre ghebos, pentru ca mi-ai curatit casa, te lasam pana dupa pranz.

Apoi lua lingura, gusta din zeama ºi o purta prin gura.

- Ce mancare e asta? intreba dupa aceea.

- Zeama, cu cinste sa fie zis, zeama calduta, raspunse ghebosul.

- Buna mancare! grai capitanul. Lua dupa aceea lingura, dete la fiecare hot cate trei linguri, ºi ce ramase iºi tinu sie.

Hotii iºi mancara particica ºi dupa aceea privira, lingandu-se pe buze, la particica capitanului.

Ghebosul intra cu carnea cea de pui.

- Ce e aceasta? intreba capitanul.

- Pui, pui fript, raspunse ghebosul.

Capitanul isi taie o bucatica, gusta ºi apoi grai catre ghebos:

- Mai, asta s-o fi adus tu mai inainte! Pentru ca ne-ai facut atat de bune mancari, noi cu totii te iertam!

Dupa aceea lua cutitul, taie la fiecare hot cate o bucatica si ce ramase isi tinu sie.

Hotii mancara bucatelele, dupa aceea incepura sa priveasca la bucatile capitanului, lingandu-se pe degete... iara capitanul de la o vreme incepu sa rasufle cu greu si sa manance cu taraita, numai de aici, de acolea cate o bucatica cate un fir, ca si omul care ar manca ºi nu mai poate manca de satul ce e, saracul...

- Frate capitane, grai unul dintre hotii cei flamanzi, tu te-ai saturat: da-ne noua ce a ramas!

- Ce? li zise capitanul, sau n-ati avut ºi voi: asta o tin pentru mine - pentru ca s-o mananc deseara.

- Sa nu fie cu suparare, grai ghebosul, mai sunt inca ºi alte mancari.

- Auziti voi? zise capitanul, celelalte sunt ale voastre.

- Ba nu! graira hotii, noi vrem sa mancam din asta, caci asta e buna!...

Vorba din vorba: hotii incepura a se certa... Unii ca asta, altii ca ceea; treaba sta rau, ºi daca ghebosul n-ar fi intrat cu purceii cei fripti in casa, zau nu cred ca nu s-ar fi intamplat un lucru nesfarºit. Cand insa mirosul fripturii le intra in nas indata se stamparara.

- Ce e aceea? intreba capitanul.

- Purcel, purceluº fript! raspunse ghebosul.

Capitanul gusta... Aºa ceva pana acuma nici in vis n-a gustat.

- Mai prostule! grai catre ghebos, acuma trebuia sa-l aduci tu pe acesta? Sa mi-l pui mie pe sara, ºi dete puii la ceilalti hoti.

- Sa ne dai purcei! graira hotii, ai zis ca ce vine e al nostru.

- Ce? sau n-ati zis voi ca puii sa vi-i dau? zise capitanul maniindu-se urat.

O vorba nu zic mai mult!... Hm! aceea nu e gluma cand capitanul zice aºa vorbe catre tovaraºii sai flamanzi... Poate acuma fiecare ºtie ce e aceea cand unsprezece hoti se bat cu capitanul lor!... Sarmana de Florita! daca ar fi ºtiut ea cum ca asta are sa fie din mancarile cele bune... Zburau, Doamne, sabiile, cutitele ºi fel de fel de lucruri, ºi se bateau hotii precum se bat nourii in capete si se prapadesc... Aºa lucru n-a fost inca de cand e lumea!

Si Florita?... Bun e sufletul bun! Doamne, bun el... Bun ca ºi darul ºi mana lui Dumnezeu! Cand hotii se bateau, sfaramau ºi prapadeau mai a pieire, Florita nu se mai putu rabda ci ieºi de sub pat ºi se puse tocmai in mijlocul lor. Si cum s-a pus, a stat acolo intre ei, intre hotii cei infricoºati, batauºi ºi hoti de codru.

Ce-a fost dupa aceea, cum s-a facut, cum s-a sfarºit, aceea e acuma treaba lor... Oare, Doamne... cand vede cineva pe Florita, s-ar mai putea bate si supara, i-ar mai putea veni gand rau si neimpacat?... Hotii stetera toti incremeniti ºi amutira ºi scapara sabiile, cutitele ºi fel de fel de lucruri ce aveau in mana: li se parea cum ca a venit pedeapsa lui Dumnezeu asupra capetelor lor, ca sa-i traga la socoteala pentru pacatele lor cele multe in rautatea lor cea mare ºi infricoºata ºi hoteasca... iara Florita le grai in graiul ei cel bland:

- Nu va suparati, badiºorilor, ca daca doriti, iarasi va fac mancarile inca mai bine, ºi mai caldute decat cum au fost cele de astazi.

Hotilor li se parea ca cerul s-a daramat asupra lor, ºi muntii, si codrii, cand auzira vorba Floritei...

De aici inainte Florita ramase la casa hotilor; ii ingriji, ii curati, le facu mancaruri bune, ii tinu la poveºti frumoase ºi la vorbe blande; iar hotii nu se mai miscara de-acasa. Le parea ca de aici inainte nici n-au ce sa cerce in lume... Asa merse asta pana ce li se sfarsira mancarile: ajunsera ca abia mai aveau bucate pentru trei zile si trei nopti. Apoi nici unul nu voia sa se urneasca de acasa pentru ca sa caºtige; fiecare voia sa taie lemne, sa faca foc, sa spele, sa mature, sa varuiasca, sa ingrijeasca gradina cea cu flori, sa faca adica pe placul ºi dorinta Floritei.

Intr-o zi, Florita merse in gradina cea cu flori, ca sa vada cum ºi ce, ºi afla ca un porc salbatec a facut mare zguduire printre straturi si, afland, tare si mult s-a intristat. Hotii, cum auzira, cu totii sarira la puºtile cele ruginite ºi mersera si gonira ºi nu se oprira pana ce nu-1 impuºcara pe porcul cel salbatec. Cand capitanul, care era cel mai sprinten dintre toti, venea cu el in spate, aºa parea de falos, aºa privea de mandru, meat erai sa crezi c-a stat de vorba cu Sf. Petru... De aici inainte fiecare hot voia sa fie cel mai harnic, mai de treaba ºi mai voinic. Ghebosul, cel mai intelept dintre danºii, ii imparti in doua, ºase inºi trebuia sa mearga in toata ziua la caºtig, iar altii ºase aveau sa ramana acasa pentru ca sa lucreze dupa porunca ghebosului si dorinta Floritei.

Cei mai isteti dintre hoti se dusera in cetatea imparatului ºi cumparara cu multi bani fel de fel de lucruri frumoase ºi le adusera, ca sa le puna la capataiul Floritei, aºa ca nimeni sa nu ºtie cine le-a puº.. Si apoi li se innebuneau mintile cand vedeau cum ca Floritei ii sare inima de plăcere cand dimineata isi afla carpele cele frumoase la capataiul patului.

Aºa curgea traiul hotilor de cand ei au dat de Florita ºi asa traiul Floritei de cand ea a dat de hoti. Iti rade inima cand iti aduci aminte!

Hei! dar lumea e rea. Bag seama, nici Dumnezeu nu vrea ca in lume sa fie numai bine!...

Crasmarita dupa multa vreme iarasi privi in cautatoare, iaraºi intreba, cautatoarea iarasi ii raspunse ºi iaraºi facu vorba cu Baba Boanta... Ce-ti e muierea vicleana! nici in fundul inimii nu-ti lasa pace ºi trai bun...

Baba Boanta iºi facu trebile, afla cum ºi ce e cu Florita ºi unde se afla ea, porni apoi in cale catre codrul cel vestit... Cand era s-ajunga la casa hotilor, afla ca vede niºte oameni vorbind: erau cei sase hoti ce stau cu ghebosul la sfat. Ea lua ºepte frunze verzi de pe creanga unui stejar, grai asupra lor cateva cuvinte ce sunau a vraja, sufla de trei ori asupra lor. Baba n-a su-flat bine, pana ce frunzele se veºtejira ºi hotii adormira toti ºepte, unul dupa altul.

Acuma Baba Boanta intra la Florita in casa, spuse cum ca-i asigură "sanatate ºi voie buna" de la maica sa cea buna; ii dete apoi un inel de aur, elegant si rotund.

Florita - dar de unde sa poata gandi rau prin capul ei! - ea trase inelul pe degetul cel mijlociu ºi nici nu-1 trase cum se trage, pana ce si cazu la pamant.

Dupa ce Boanta isi facu treaba, ea isi lua carja de dupa cuptor si o ºterse din cale. Nu-i venea la socoteala ca sa stea inca mult, fiindca stia cum ca multa vreme n-are sa treaca pana ce hotii se vor destepta din somn, ºi hotii cei din codru, zau! nici pentru o Boanta nu sunt lucru de gluma.

Cand hotii intrara in casa si cand ceilalti sosira, ºtie acum fiecare ce e aceea cand doisprezece hoti de codru plang din ruptul sufletului, meat pietrele se miºca... numai Florita nu se miºca; caci ea era moarta; moarta... ca si moarta. In durerea lor cea mare, n-avura incotro: hotarara s-o imbrace frumos pe Florita, sa-i faca un mormant, ºi... vai º-amar cand vine pana intr-atata! Cum steteau ei insa aºa langa mort, vazura ceva ce inca n-au vazut: inelul Boantei... Cat ce trasera inelul de pe deget, Florita iºi deschise ochii ºi se facu mai vie decat a fost candva.

In bucuria lor cea mare, hotii mersera in cealalta zi in satul imparatului ºi cumparara toate inelele ºi tot aurul ce se afla in targ ºi-l detera Floritei, pentru ca sa nu mai primeasca de la altii. Si apoi grijeau Doamne! cum pot numai hotii sa grijeasca pe Florita, cand se tem ca o vor pierde.

Peste ºepte luni, ºepte saptamani ºi ºepte zile, craºmarita iaraºi privi in cautatoare, iaraºi auzi vorbele suparatoare, iaraºi chema la sine pe Baba Boanta si iaraºi trimise primejdia asupra Floritei.

Boanta facu ca ºi cellalt rand, ºi dupa ce adormira hotii iaraºi intra la Florita, ii zise "sanatate ºi voie buna" ºi ii dete o rochie de matase, graind:

- Iaca, ti-a trimis-o maica-ta cea buna ca sa te impodobeºti cu ea.

Florita, de bucurie ca a primit veste de-acasa, imbraca rochia ca sa vada cum ii ºade. Nici nu trebuie sa spun ca asta data Florita cazu mai moarta. Boanta fugi mai iute, durerea hotilor fu mai mare ºi invierea mai puternica si mai imbucuratoare decat inainte de asta cu atatea saptamani.

Acum hotii cumparara toate matasurile ºi frumusetile ce se aflau la negutatorii cei mari ºi imparateºti; iar ingrijirea lor se facu pe de ºepte ori cate ºepte mai mare decat ce a fost candva.

Peste noua luni, noua saptamani ºi noua zile crasmarita, acuma de a treia oara, adica de a doua oara de a treia oara, iaraºi se fali catre cautatoare cu frumusetea sa.

- Eºti frumoasa, ii raspunse cautatoarea, dar Florita e mai frumoasa, de o suta ºi o mie de ori mai frumoasa decat ce-a fost ea insasi candva, si traieste ca o imparateasa.

- Dupa aceste vorbe, craºmarita n-a mai chemat pe Boanta la sine, ci si-a legat catrinta ºi ea insaºi s-a dus la coliba babei.

Ce-au vorbit, ce n-au vorbit, ce sfaturi au facut, aceea nu se poate spune... Bune ganduri cu de-a buna seama nu le-a trecut prin minte... Vai si amar de acela ce da de rau cu muierile!

Boanta se sufleca, acuma chiar de a treia oara, si aceea nu e gluma cand o vrajitoare ca si Boanta se sufleca, cum inainte de asta nu s-a mai suflecat inca... De asta data nici nu porni pe picioare, ci in miez de noapte, calarind pe o prajina stramba... Mare primejdie trebuie sa fi fost in gandul ei ca s-a opintit atat de babeste!

De cand Florita murise in doua randuri, hotii nu mai dormeau nici ziua, nici noaptea, ci stau de paza, cum stai cand de mare necaz ºi primejdie te temi. Pentru ca nu cumva sa-i cuprinda somnul, unul dintre ei totdeauna trebuia sa se culce pe un pat de spini, iara sub pat era jaratec viu ºi infocat... Boanta vazu ca acuma cu una, cu doua n-are s-o ispraveasca; ea facu dar lucruri, vrajitorii ºi fel de fel de taine, incat mintea curata nici nu le putea gandi... Pentru ca sa adoarma pe hoti, ea acuma nu mai facu vraja cea mai mica, cu frunzele de stejar, ci vraja cea mai mare ºi nemaipomenita, meat ti se ridica perii in varful capului cand te gandeºti la ea. Lua un ac subtirel ºi mic, dar mic si subtirel, meat nici cu varful limbii nu puteai sa-1 samteºti, dar inca sa-1 vezi cu ochii, impunse doisprezece stejari cu acest ac, grai o multime de zicali incalcite, se-ntoarse de trei ori peste cap, ºi hotii, toti doisprezece, impreuna cu ghebosul, chiar si acela de pe spini si jaratec, adormira ca morti.

Cand Boanta intra, acuma de a treia oara, in casa la Florita, ea zise nu numai "sanatate ºi voie bune", ci alte vorbe care de care mai frumoase ºi mai dulci. cum vorbesc adica babele cand voiesc sa-ti strice firea... iara Floritei ii sarea inima de bucuric cand auzea atata veste buna si frumoasa de la "ai sai".

- Sa te impodobesc ca pe o imparateasa, mi-a poruncit maica-ta cea buna, grai Boanta intr-un tarziu. Sa-ti pieptan eu parul si sa ti-l...

De unde ar putea Florita sa nu faca precum a dorit maica-sa cea dulce?... Ea lasa ca Boanta sa o pieptene, si Boanta o pieptana, atata de frumos o pieptana, atat de frumos ii impleti parul, meat i se incurcau ochii cand privea la ea ºi nu ºtia pe unde o vede mai framoasa. Dar Boanta nici nu fuse gata cu pieptanul, pana ce Florita si cazu moarta, mai moarta decat a fost candva in viata ei... Boanta i-a fost impletit firul mortii in par.

Dupa ce Boanta iºi facu pacatul, ea se sui pe prajina cea stramba ºi se departa mai rapede decat Vantoasele.

Cand hotii aflara cum ca iaraºi nu e bine, ei detera a fugi care incotro, a se opinti din ruptul sufletului, ca doara cumva sa invie pe Florita ºi de a treia oara; ii trasera inelele de pe degete, ii dezbracara rochia, ii luara salba de pe piept: dar Florita ramase moarta ºi hotii cei doisprezece - hoti grozavi din fundul codru-lui - incet-incet, unul dupa altul, incepura sa planga, nu cum plang copiii, ci cum plange omul cand vede ca acuma toate s-au sfarsit, ca de aci inainte nu mai are ce sa faca.

Cand Florita fu cu totul dezbracata, hotii incetara a plange si ramasera cu totii incremeniti: li se opri suflarea si-i parasi sufletul.

- S-o despletim! grai ghebosul.

- Sa fereasca Dumnezeu! raspunse capitanul; aºa de frumos numai ea ºtie impleti cu degetele ei cele rnaruntele.

- Da, da! zisera ceilalti hoti. Daca a venit acuma pana intr-atata, sa fie macar si moarta precum a fost mai frumoasa-n viata.

De aci inainte hotii multa vorba nu facura; nici n-aveau ce sa-ºi mai zica; imbracara pe Florita in cele mai frumoase giulgiuri, ii puse fiecare cate un crinisor pe frunte, alesera cel mai frumos copac din codru, facura un coºciug, cum ei il ºtiau a face mai frumos, aºezara pe Florita in coºciug si-i aprinsera la cap o lumina de ceara curata, topita tocmai din fagurele in care a fost matca albinelor... Dupa ce le gatira astea, cautara cea mai inalta poiana din codru ºi unde erau cele mai numeroase flori, facura un mormant de trei ori mai adanc decat era de lat si de trei ori mai lat decat era de lung... si apoi... sarutara fiecare pe Florita in mijlocul fruntii si o luara, si o dusera...

- Ho! stati! grai ghebosul cand vazu ca hotii voiesc sa arunce pamant asupra Floritei. Pamant pe trupul ei? Nu va temeti de maica lui Dumnezeu?

Hotii, toti, unul dupa altul, lasara pamantul din mana; le venea sa intre in pamant de ruºinea pacatului ce era sa faca. Cand era sa porneasca catre casa, nici unul nu putea sa faca inceputul: erau legati de pamant ºi samteau ca acasa nu au ce sa mai caute... Se asezara dar jur imprejur pe langa mormantul Floritei si privira... privira, pana ce, privind, murira toti doisprezece, unul dupa altul. Doisprezece hoti au murit si ghebosul impreuna cu dansii... Sarmanii de ei! mai c-au fost oameni de treaba.

Bag sama aºa a fost sa fie...

Multa, deosebit de multa vreme a stat Florita asezata in mormant; pe langa mormant, pamantul ce sta in jurul gropii, au fost crescut tot flori din flori, care de care mai frumoase si nemaipomenite, si florile nu sporesc ca si buretii peste noapte... Dupa multa vreme dara, feciorul imparatului a venit cu multi oameni si cu mare treaba ca sa vaneze prin codru... Deodata auzira cum fac cainii mare larma si mare latratura. Feciorul imparatului trimise pe cativa argati dintre cei mai tari la inima, ca sa vada ce e, cum ºi pentru ce.

Argatii venira si spusera ca s-au adunat cainii intr-o poiana inalta ºi luminoasa si, suindu-se pe un damb cu flori, toti cu totii, cu mic cu mare, au inceput nu sa latre, ci sa urle, cum urla cainele cand vede bufnita strigand pe hornul casei, ori cand arde casa stapanului sau, sa urle adica a primejdie.

Feciorul cel de imparat - fecior de imparat adica, care nu se multumeºte cu una, cu doua - porunci argatilor sa-l aºtepte ºi se duse ca sa vada el cu ochii si s-auda cu urechile lui de treaba cainilor.

Cand samtira cainii apropierea stapanului lor, ei incetara a da semn de primejdie si detera a-si misca cozile. Hei! dar din loc nu se miºcara pana ce nu pasi feciorul cel de imparat in florile cele frumoase!... Fecior de imparat, fecior de imparat... doisprezece oameni impietriti nu sunt gluma! zau, ºi chiar un fecior de imparat trebuie sa tresara cand ii vede printre flori - si apoi cand privi in mormant?... Feciorului de imparat ii para cum ca chiar ºi al lui suflet a impietrit cand vazu pe Floarea Codrilor... El a vazut multe fete de imparat: Florita e insa Florita... Cand vazu dar ca Florita e moarta, el se intrista, dupa aceea se supara ºi, mai la urma, atata de grozav se amari, incat ii venea ca sa ia lumea in gheare ºi asa sa deie cu ea de pamant, meat toata sa se sfarme, ca nici samanta sa nu rasara din ea!...

Ei! dar feciorii cei de imparat sunt scurti la vorba. "Daca n-am vazut-o vie, s-o vad cel putin moarta", iºi zise el, si apoi merse la argati, le porunci ca sa porneasca spre casa. Numai doi oameni credinciosi tinu la sine, ºi cand se facu noapte, cu aceºti doi impreuna scoasera pe Florita din mormant si o dusera prin ascuns la curtea imparatului... Dupa ce Florita fu bine pusa, ca nimeni sa nu afle de ea, feciorul imparatului porunci argatilor sa taca despre cele ce au facut si vazut si n-au mai vazut, ºi-ºi facu treaba mai departe. El alese cele mai frumoase douasprezece case ce se aflau in curtea imparatului, aseza pe Floarea Codrilor in cea mai frumoasa dintre ele, porunci ca douasprezece fete, cele mai sprintene, sa grijeasca pe Florita zi ºi noapte, sa o aºeze intr-un leagan de aur si sa o legene ca si cand ar fi vie. Fata Floritei si acuma era rumena, crinisorii de pe fruntea ei nici acuma n-au vestejit si parul ei si acuma tot atat de frumos era pieptanat si impletit; feciorul cel de imparat dete porunca aspra ca nimeni sa nu atinga criniºorii si parul... De aici inainte, Fat-Frumosul

Imparatesc, de dimineata pana seara ºi de seara pana dimineata, nu se misca de langa leaganul Floritei: privea, privea in fata cea frumoasa, pana ce adormea privind ºi cu ochii deschiºi.

Cele douasprezece fete ce aveau sa grijeasca pe Florita nu mai incetau a-ºi sparge capul asupra poruncii aspre ce li s-a dat. "Oare pentru ce sa nu atingem crinisorii si pentru ce sa nu-i despletim parul? si daca am face, ce s-ar face? cum ar fi?" se intrebau ele in gandul lor. Aº a e muierea! n-are odihna pana ce nu afla ce ar dori sa ºtie.

- ªtiti voi ce? grai cea mai sireata dintre ele. Feciorul imparatului doarme: aide s-atingem ºi sa despletim; pana cand el se trezeste, noi iaraºi facem precum a fost.

La astfel de lucruri multa vorba nu fac muierile: ele incepura sa despleteasca pe Florita. ºi cum o despletira, ii scoasera firul mortii din par, iara Florita, Floarea Codrilor, se facu mai vie, mai frumoasa ºi mai sprintena decat ce a fost candva in viata ei. Cand fetele vazura mortii razand, ele, inspaimantate si invrajbite, fugira care incotro. Din larma ce facura se scoate din somn si feciorul cel de imparat. Acuma poate fiecare sa stie ce e aceea cand feciorul cel de imparat vede pe Floarea Codrilor chiar vie, priveste in ochii ei cei blanzi si aude vorba ei cea dulce. Infricosat ºi grozav, si nemaipomenit de frumos lucru trebuie sa fie asa ceva.

Feciorul imparatului nici trei vorbe n-a grait pana ce a si mers vestea in curte cum ca "iaca asa si aºa", ca s-a intamplat adica ce s-a intamplat cu minune ºi cu taina nepriceputa; ºi cand a venit imparatul cel batran ca sa vada ce e, cum si pentru ce, el atat de tare s-a speriat, incat ii innegrira perii capului si injuni cu septezeci ºi ºepte de ani!

Dupa ce oamenii se dezmeticira, Florita stete de vorba cu ei si le spuse cum si ce, de unde si pana unde, iaca incoace si incolo, adica toata intamplarea ºi patimile ei. Imparatul cel batran asculta, precum asculti la copilaºi cand incep sa vorbeasca, asculta adica incat ii sta rasuflarea in loc, si precum asculta, el tare ºi foarte mult se supara cand auzea cate toate despre suferintele sarmanei de Florita; iara cand asta inceta cu vorba, el grai catre ea cu vorba lui cea blanda si imparateasca:

- Fatul meu, draga mea! bunul Dumnezeu a voit ca sa vii tu la casa mea, sa imi fii mie nora ºi nevasta feciorului meu.

Florita nu zise nimic, ci privi numai aºa cu coada ochiului la cel voinic frumos fecior de imparat... iara feciorului i se facura vorbele nod si crampita tocmai pe varful limbii.

Pana ce zici "una, doua, trei", vestea despre cununia feciorului de imparat ajunse pana in cele patru colturi ale lumii. Pana ºi orbii si ºchiopii pornira in cale, ca sa vina, sa vada, ºi sa nu mai uite cat vor trai. Craºmarita cea frumoasa nici ea nu se putea sa ramana acasa: se gati dar, cum numai ea stia, si cand fuse gatita, iaraºi intreba pe cautatoare, acuma de a ºeptea oara - de-a ºeptea oara, asta nu e gluma!

- Frumoasa, aau! raspunse cautatoarea, dar Florita e mireasa de imparat!

Cand craºmarita auzi aceste vorbe, ea porunci ca sa lase tot vinul sa curga, sa sparga toate vasele, ºi porni catre fiica sa cea draga ºi ginere-sau imparatesc.

Se facu apoi o nunta, o cununie ºi un ospat decat care mai vestit ºi mai încântător de cand e lumea n-a fost; chiar si copiii cei de tigan mancau cu linguri de aur, iar dupa ce-au mancat si le duceau cu sine acasa, ca sa le aiba ºi sa tina minte.

Dupa nunta, imparatul porunci ca sa se faca o casa cu peretii de oglinda, sa se adune, cele mai frumoase neveste din tara si sa inchida pe craºmarita cea vicleana cu ele, pentru ca sa vada ºi vazand, sa se surpe in gandul ei, cum ca nu-i ea cea mai frumoasa in tara.

Iar Florita ºi feciorul cel de imparat traita fericiti ºi fara suparare, cum traiesc oamenii buni la suflet si intelepti la minte, incat vestea despre ei ajunse chiar si pana la noi...