 |
 | Floarea intelepciunii si iarba puterii - Petre Craciun |  |
|
veratudorache
piticul DOPEY
 
|
|
Într-un sat neºtiut de nimeni îºi duceau liniºtitele zile ale bãtrâneþii doi oameni nevoiaºi, dar buni la suflet ca de exemplu pâinea scoasã din cuptor. Trudiserã din greu o viaþã întreagã, însã altã agonisealã nu aveau decât o cocioabã, cât sã nu-i plouã ºi sã nu-i ningã, douã, trei gãini prin obor ºi un cot de pãmânt. Adevãrata lor bogãþie erau doi flãcãiandri pe care îi iubeau mai mult decât absolut orice pe lume.
Când au simþit cã li se-apropie sorocul, i-au chemat cândva ºi le-au spus cu blândeþe: - Dragii noºtri, zilele omului sunt numãrate ºi nu va mai trece mult pânã îndată ce bunul Dumnezeu ne va chema în împãrãþia Lui. Oricât ne-am ostenit, noi altã avere, afarã de zidurile astea ºi de cotul cela de þãrânã, nu vã putem lãsa. Bucuraþi-vã de ele întocmai ca niºte fraþi. ªi vã mai împãrtãºim o tainã: la capãtul lumii se aflã douã plante fermecate. Una se gãseºte în partea rãsãritului ºi poartã numele de iarba puterii, iar cealaltã în fracțiune apusului ºi îi zice floarea înþelepciunii. Vã simþiþi vrednici sã purcedeþi în cãutarea lor? - Vom face din noapte zi ºi nu ne vom gãsi odihna pânã ce nu vom intra în stãpânirea lor! au grãit cei doi flãcãi. - Nici nu cugetaþi câtã plăcere îmi fac vorbele voastre curajoase... Care dintre voi socoate cã i se cuvine iarba puterii? - Mie, tãtucã, deoarece sunt cel mai mare, se grãbi sã rãspundã unul dintre bãieþi. - Dacã tu gãseºti cu cale cã îþi prieºte iarba puterii, a ta sã fie! Vei pleca în cãutarea ei în ziua când noi ne vom gãsi odihna veºnicã. Fii cu bãgare de seamã, numai, sã pleci în amurg, pentru cã doar aºa vei izbândi. Þie, prâsleo, îþi rãmâne floarea înþelepciunii, dar ciuleºte bine urechile: porunca este sã pleci în cãutarea dumisale numai la ivirea zorilor. Înseninat ca dupã o binecuvântare, bãtrânul tãcu. Mai trecu ce mai trecu ºi cei doi oameni nevoiaºi îºi gãsirã liniºtea cea fãrã de sfârºit. Flãcãii îi plânserã ca pe niºte pãrinþi drepþi ºi iubitori ce fuseserã ºi îi îngroparã dupã datina strãbunã. Seara s-au îmbrãþiºat în pridvorul casei, luându-ºi rãmas bun unul de la celãlalt, iar pe la amurg fratele cel mare o apucã spre rãsãrit. Prâslea mai dormi o seară în odaia unde vãzuse lumina zilei, iar a doua zi, în zori, plecã ºi el spre soare apune. * Pãrãsind bãtãtura sãrãcãcioasã, flãcãul ce alesese iarba puterii îºi fãcu o cruce de voinic ºi se întinse la drum. ªi merse zile ºi nopþi de-a rândul, pânã ce ajunse într-o þarã de care nu auzise nici mãcar din istorisirile celor mai bãtrâni neguþãtori. Neavând unde-ºi întinde mindirul peste noapte, rãmase acolo, vãzând cu mirare cã oamenii de prin preajma locului fugeau de treburi, mai ceva ca Necuratul de tãmâie. - Om bun, întrebã el un drumeþ care se nimeri sã-i treacã prin-nainte, ce nume poartã þara aceasta unde numai desfãtãrile au cãutare? - Potrivite vorbe þi-au ieºit din gurã, strãine, pentru cã te afli în "Þara desfãtãrilor". La noi, cât este ziulica de lungã, alta n-ai sã vezi decât numai mese îmbelºugate, lãutari pântecoºi, precum ºi alte desfãtãri, câte nici nu îþi trec prin minte. "Nici în basmele spuse de moºu-meu n-am auzit de o astfel de þarã", cugetã flãcãul, neºtiind ce sã facã. Ar fi ocolit-o pe la hotar, dar cine ºtie megieºii cum erau ºi, apoi, pãcat de preþiosul sãu timp... Dupã o scurtã chibzuinþã, o luã de-a dreptul, înfruptându-se puþin câte puþin din plãcerile care te îmbiau pretutindeni. Azi, aºa, mâine aºa, se prinserã desfãtãrile de el mai ceva ca lipitoarea de piele. Ce sã mai zic, începuse sã-i dea inima ghes sã rãmânã acolo pentru vecie. Amintindu-ºi de legãmântul fãcut înaintea pãrinþilor, se hotãrî: "Am sã plec neîntârziat în cãutarea ierbii. Cu susținerea ei, toate plãcerile din lume, ºtiute ºi neºtiute, gustate ºi negustate, vor fi ale mele!" Se întinse la drum ºi merse, cine mai ºtie câtã vreme ºi câtã întindere. Taman când se deprinsese mai bine cu singurãtatea, iatã cã i se arãtarã în zare turnurile unei cetãþi. Avea sã intre în "Þara oamenilor linguºitori ºi a vocilor promiþãtoare". Abia trecuse de porþile cele înalte, când, ce sã vezi? O gloatã numeroasã se strânsese în jurul sãu. - Cãlãtorule, grãi un oarecare, de când au fost durate porþile astea, nu am vãzut trecând pe sub ele un om mai curajos ºi mai înþelept decât tine! - ªi mai mãrinimos, adãugã altul, linguºindu-l meºteºugit. - ªi mai chipeº... - ªi mai cinstit... - ªi mai cu frica lui Dumnezeu, urmã altcineva. "Oare ce merite neobiºnuite am eu, se întrebã flãcãul, ºi dacã le-am, de unde îmi cunosc strãinii aiºtea toate tainele?" Se suci, se rãsuci, dar nu gãsi rãspunsul. La urma urmei, nici nu prea îl mai interesa, câtã vreme era întâmpinat pretutindeni cu cele mai straºnice linguºeli. Nu trecu mult ºi prinse o iubire adâncã de linguºitorii care se întreceau în a-l lãuda ºi în a-i face pânã ºi cele mai neruºinate hatâruri. Cum era sã nu-i placã, dacã era numit regele înþelepþilor tocmai când fãcea câte o boacãnã sau mãrinimos când se vedea a fi cel mai mare zgârie-brânzã? Ce mai calea, valea, trãia omul nostru ca în grãdina începutului. Într-una din zile, o voce apãrutã ca din senin îi rãsunã în ureche: - Dragul meu, o clipã nu mai zãbovi! Ia-þi bocceaua ºi pleacã neîntârziat în cãutarea ierbii puterii. Când o vei avea, vei stãpâni peste o þarã mai mare, cu oameni care sunt mult mai meºteri la a te linguºi. Cu strângere de inimã, pentru cã ce-i în mânã nu-i minciunã, îºi luã ziua-bunã de la cei pe care îi îndrãgise atâta ºi îºi vãzu de drum. Întâlni premergător sa munþi înalþi ºi pustiuri fãrã margine, dar nu se dãdu învins. Gândul la desfãtãrile din întâia þarã ºi linguºelile din cea de-a doua îi dãdea putere sã treacã peste orice piedicã. La un timp, dupã ce sparse câteva perechi de opinci ºi schimbã mai numeroase rânduri de straie, ajunse într-o þarã care se deosebea cu totul de cele prin care trecuse pânã atunci. Se afla în "Împãrãþia orbilor". Cãutã oameni asemenea celor pe care îi ºtia, dar în zadar. În loc de plãceri, gãsea suferinþã, iar în loc de laude, avea parte numai de priviri disperate. - Spune-mi, omule, întrebã el un bãtrân, de ce este atâta jale în þara voastrã ºi, mai cu seamã, de ce aþi gãsit cu cale sã o numiþi "a orbilor"? - Ehei, strãine, multã nenorocire vei vedea... La noi, când cârmuitorii devin din cale-afarã de trufaºi, îºi pierd lumina ochilor. Orbesc ºi nici mãcar nu-ºi dau seama, conducându-ne ca ºi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Sãrmana þarã! Cârmuitã dupã cele mai smintite porunci se duce de râpã, iar oamenii sãrmani îndurã toate chinurile iadului. Când auzi una ca asta, fratele cel mare o luã la sãnãtoasa ºi nu se mai opri decât la hotarul þãrii, unde îºi scuipã în sân, zicând pentru sine: "Ce minciunã! Nu se poate ca puterea sã te orbeascã... Tare îmi vine a crede cã ºi-a vârât coada vreun împieliþat". Încredinþat de adevãrul gândului sãu, se mai uitã o datã în urmã, îºi fãcu semnul crucii ºi plecã la ale lui. De acum, drumul era tot mai greu de strãbãtut. Vãzând stâncile uriaºe ºi hãurile înspãimântãtoare pe care soarta i le scotea în cale, flãcãul chibzui cã nu mai putea fi mult pânã la iarba puterii. Adevãrat, nu peste multã vreme zãri un munte, cât cerul de înalt. Era muntele puterii. κi fãcu sieºi curaj ºi prinse a se cãþãra pe stâncile ascuþite, învãluite în niºte vãlãtuci cu miros de pucioasã. Când ajunse în vârful muntelui, hainele îi erau rupte, opincile sparte, dar inima îi era plinã. Avea iarba puterii, care creºtea într-un degetar de pãmânt galben ºi uscat. Se minunã cât de mult semãna cu mãtrãguna, dar o îndesã cu bãgate de seamã la chimir ºi se grãbi spre casã. Înapoiat în þara de unde venise, uitã sã mai treacã pe la coliba pãrinteascã ºi se duse direct la împãrãþie, unde se întâmplã cã luminatul crai îºi dãdea obºtescul sfârºit fãrã ca Cel de Sus sã-l fi bucurat cu vreun cocon. Având iarba puterii asupra sa, feciorul cel mare fãcu el ce fãcu ºi, nu peste multã vreme, se urcã el însuºi în jilþul împãrãtesc. ...Ehei, dar multã vreme a trecut de când nu am mai spus nimic despre prâslea. A gãsit el, oare, floarea înþelepciunii? În dimineaþa care urmã plecãrii frãþâne-sãu, îºi luã ºi el rãmas bun de la pereþii cei sãrãcãcioºi ºi de la florile elegant mirositoare din faþa casei ºi o apucã spre soare-apune. Merse cale lungã, întâlnind câmpii întinse ºi roditoare, munþi semeþi ºi pãduri întunecate. Îl bãturã ploile, îl arse soarele dar nu se opri decât atunci când întâlni o mulþime nesfârºitã de oameni. - Bine v-am gãsit, le spuse, dar ce putere v-a adunat pe toþi în locul acesta? - Te gãseºti pe "Tãrâmul oamenilor nefericiþi", cãlãtorule. Aici se adunã oamenii din împãrãþiile învecinate ºi, timp de trei zile pe an, îºi împãrtãºesc unii altora suferinþele, pentru a-ºi uºura sufletul ori pentru a gãsi un sfat. "Nemaiauzit lucru", gândi bãiatul, hotãrând sã rãmânã o vreme printre acei oameni. În cele trei zile îºi plecã urechea la cele mai felurite suferinþe ºi ascultã atâtea istorii pânã ce simþi cã i se umple sufletul de pelin. Luând asupra sa o parte din nãpasta acelor oameni, prâslea înþelese cã nefericirea nu dormea numai la cãpãtâiul celor nevoiaºi. Dupã cele trei zile, nu mai era suferinþã pe care sã n-o cunoascã. Luându-ºi rãmas bun de la noii sãi prieteni, prâslea trase aer în piept, se rugã de sãnãtate ºi merse la ale lui. Dupã un drum lung, ce strãbãtea meleaguri cu pãsãri cântãtoare ºi grãdini înflorite, ajunse într-o þarã de care nu auzise nicicând. - Ce nume poartã împãrãþia aceasta? vru sã cunoascã el. - Te afli în "Þara tãcerii", drumeþule, în spuse un oarecare. - Nemaiauzit nume! De ce se numeºte astfel? - Pentru cã feciorii de prin componentă locului cât ºi strãinii care ne calcã þinutul este musai sã îndeplineascã un canon. - Ce fel de canon? - Timp de un an încheiat ei colindã în lung ºi-n lat împãrãþia, luând aminte la tot ce se întâmplã. În acest rãstimp, ei privesc ºi ascultã fãrã a putea grãi. - Dar de ce nu le este îngãduit sã vorbeascã? - Moºii noºtri au socotit cã numai dupã un an de tãcere ºi de învãþãturã oamenii pot grãi cu folos. Altminteri, numai îºi rãcesc gura de pomanã. În acest an, gândurile lor prind cheag, iar cunoaºterea li se îmbogãþeºte, fãrã a fi stricatã de vorbe nechibzuite. De atunci, flãcãul se supuse canonului, perindându-se pe unde îi venea la socotealã. Zi de zi, cãpãta noi cunoºtinþe, iar mintea sa devenea tot mai agerã. Când se sfârºi anul, vorbele sale erau cu adevãrat mai înþelepte. Mulþumi locuitorilor din "Þara tãcerii" pentru tainele cãpãtate ºi îºi cãutã de drum. Înþelepciunea îi fãcea inima uºoarã, calea mai ușor de strãbãtut, iar singurãtatea mai uºor de îndurat. Într-o noapte, fãcuse popas pe malul unei ape. Spre dimineaþã i se ivi pãrintele sãu în vis ºi îi zise: «Fiul meu iubit, sunt tare mândru de tine. Ai ales drumul cel mai nimerit ºi ai deprins o învãþãturã nepreþuitã. Dacã nãdãjduieºti sã ajungi la floarea înþelepciunii, îndreaptã-te mai înainte spre "izvorul cunoaºterii pãmântului". Apa lui îþi va dezvãlui toate secretele. Du-te, fiul meu, ºi foloseºte cum se cuvine tăria pe care þi-o va da floarea!» Se scoate din somn mai devreme ºi o apucã spre apus, în cãutarea izvorului. În câteva ceasuri ajunse. Bãu din apa lui cu sete, dupã care lãsã în urmã izvorul ºi se îndreptã spre Câmpia cea parfumatã, unde creºtea floarea înþelepciunii. Merse zi ºi noapte, pânã ce drumul se mântui. Acum, anterior sa se întindea o câmpie cum nu mai vãzuse nicicând, plinã de flori minunate ce dãdeau un miros aproape dumnezeesc. Dintre toate, numai una îi fãcea trebuinþã. Ca sã o culeagã, era musai sã aºtepte clipa când soarele avea sã ajungã în înaltul cerului. Când îmbujoratul se nimeri în locul cu pricina, flãcãul nostru se aplecã fãrã ezitare, culese floarea cu sfialã ºi o puse la chimir. Ducând cu sine plãpânda floare de drãgaicã, o apucã fãrã zãbavã spre casa de care îl cuprinse un dor nemãrginit. Trecu prin aceleaºi locuri ºi, într-un târziu, ajunse în þara dumisale. Acolo, ce sã vezi? Frãþâne-sãu care, pasãmite, ajunsese împãrat, devenise un om setos de putere, desfrânat ºi crud. Nimic nu îi mai sta înainte. Având iarba puterii asupra sa, era cu neputinþã sã nu dobândeascã ceea ce îºi punea în gând. Prâslea ce sã facã? Se mulþumi cu casa pãrinteascã ºi începu sã cultive ogorul de care fratele sãu nici nu voia sã mai ºtie. Dacã trecu ceva timp ºi oamenii vãzurã înþelepciunea flãcãului ca ºi meºteºugul lui în a tãmãdui feluritele suferinþi, începurã sã-i calce pragul pentru te miri ce. Unii veneau ca sã primeascã un sfat ºi nu se întâmpla sã plece nepovãþuiþi. Alþii, care umblaserã fãrã spor pe la toþi doftorii, veneau sã-ºi gãseascã leacul ºi trebuie sã aflaþi cã nici ei nu plecau netãmãduiþi. Când îi veni vremea, îºi luã nevastã tânãrã, frumoasã ºi curatã la suflet, mãcar cã era sãracã lipitã. Acum, avea cu cine împãrþi puþinul pe care îl agonisea din munca ogorului. Anii treceau ºi prâslea devenea știut în cele patru zãri. Veneau la el oameni fãrã nici o nãdejde. Îi primea pe toþi ºi, fãrã sã le cearã vreo platã, îi vindeca ºi îi sfãtuia. Vezi bine, înþelepciunea îl fãcuse, deopotrivã, cunoscãtor de taine ºi iubitor de oameni. În toatã aceastã vreme, mãria-sa, craiul, trãgea foloase cum putea mai bine de pe urma ierbii puterii. Îi crescuserã nemãsurat averile, iar pântecul cel îndestulat se rãsfrângea precum coca peste marginea copãii. Înconjurat de linguºitori renumiþi peste mãri ºi þãri pentru meºteºugul lor, dãdea porunci tot mai aspre, care îi fãceau pe bieþii nevoiaºi sã suporte din ce în ce mai greu birurile neomeneºti. De nenumãrate ori prâslea se gãtise sã meargã înaintea împãratului ºi sã-l dojeneascã pentru nelegiuirile lui, dar de fieºcare datã chibzuise cã încã nu a venit sorocul unei astfel de înfãþiºãri. Se nimeri ca într-o zi craiul sã îl cheme el însuºi înaintea sa. Ce se întâmplase? De la o vreme împãrãteasa cãzuse la pat ºi, cu toatã silinþa vracilor, nu i se aflase leacul. Dacã vãzu aºa, mãria-sa îºi cãlcã pe inimã ºi îl chemã pe umilul înþelept, mãcar cã nu dãdea o para chioarã pe dragostea de care acesta se bucura în rândul oamenilor. Înþeleptul intrã în iatacul împãrãtesei ºi, cum nu erau taine pe care sã nu le ºtie, îi dãdu niºte plante care o scularã în picioare cât ai clipi din ochi. - Aºa este, luminate împãrate, cã forța nu þi-a fost de nici un folos spre a-þi tãmãdui muierea? întrebã prâslea. - Aºa este, înþeleptule. Mulþumit de rãspuns, fratele cel mic plecã la casa lui. Mai trecu ce mai trecu ºi fu din nou chemat înaintea craiului. De data aceasta, poporul, numulþumit de birurile nebuneºti, ameninþa cu rãzmeriþa tocmai când un împãrat dinspre miazãzi se pregãtea de luptã. Înþeleptul aduse înaintea scaunului împãrãtesc mai mulþi þãrani destoinici ºi le grãi: - Oameni buni, dacã mãria-sa vã micºoreazã birurile, binevoiþi sã mergeþi la oaste pentru a vã apãra þara? - Mai încape vorbã? ziserã oamenii. - Te învoieºti, împãrate, sã micºorezi birurile? - Mã învoiesc, zise el dacã nu avu încotro, bucuros totuºi cã scãpase de rãzmeriþã. Mulþumiþi, þãranii luptarã mai bine ca niciodatã ºi duºmanul fu izgonit numaidecât din þarã. Dupã aºa ispravã, fratele cel mic spuse din nou craiului: - Aºa este, mãria ta, cã eficacitatea nu þi-a slujit la nimic nici de data aceasta? - Adevãrat, recunoscu el cu jumãtate glas. Omul cel înþelept tãcu ºi se duse la ale sale. Moº Vreme depãnã ce mai depãnã din firul sãu nesfârºit ºi iatã cã trimiºii împãratului bãturã pentru a treia oarã la poarta înþeleptului. Ce se întâmplase? Acum, însuºi cârmuitorul cãzuse bolnav ºi, temându-se cã va închide ochii, era frãmântat de fel de fel de gânduri. - Milostivule, grãi împãratul, mi-e teamã cã mor ºi tare aº vrea sã-mi mai vãd o datã fratele pe care, în ticãloºia mea, l-am dat uitãrii. N-aº vrea sã închid ochii înainte de a-i cere iertare. Ajutã-mã sã-l gãsesc ºi te voi face omul cel mai bogat din împãrãþie. - Sãrmane, tot la bogãþie îþi stã gândul când trupul tãu stã gata, gata, sã-ºi piardã sufletul bolnav de atâta trufie? Împãratul nu zise nimic. - La ce folos iarba puterii, mãria ta, dacã ea te-a orbit într-atâta încât nu-þi recunoºti fratele? - Tu? zise împãratul plângând. Tu eºti, frãþioare? - Eu, mãria ta, cel care a ales floarea înþelepciunii. - Bunã alegere ai fãcut, mai zise împãratul ºi se stinse sfãrâmând în pumn ceea ce mai rãmãsese din iarba puterii. Dacã vãzurã aºa, supuºii îl urcarã pe prâslea în locul rãposatului ºi se bucurarã câte zile au avut de binefacerile florii înþelepciunii.
|
|||||||||||||||||
|
_________________ <a href="http://lilypie.com/"><img src="http://lilypie.com/pic/2009/09/24/rlT7.jpg" width="100" height="80" border="0" alt="Lilypie - Personal picture"><img src="http://lb4f.lilypie.com/tHJ9p3.png" width="400" height="80" border="0" alt="Lilypie Fourth Birthday tickers"></a>
|
|||||||||||||||||||
 |
 | Floarea intelepciunii si iarba puterii - Petre Craciun | |
|
||
|
|
|