- Piticii - :: Balaurul cel cu sapte capete

Trimis: 26/01/2007 16:52

A fost odatã ca niciodatã; cã de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când fãcea plopºorul pere ºi rãchita micºunele; de când se bãteau urºii în coade; de îndată ce se luau de gât lupii cu mieii de se sãrutau, înfrãþindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouãzeci ºi nouã de oca de fier ºi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveºti;
De când se scria musca pe pãrete,
Mai mincinos cine nu crede.
A fost odatã într-o þarã un balaur mare, necesitate de cap. El avea ºapte capete, trãia într-o groapã, ºi se hrãnea numai cu oameni. Când ieºea el la mâncare, toatã omenirea fugea, se închidea în case ºi sta ascunsã pânã ce-ºi potolea foamea cu vreun drumeþ pe care îl trãgea aþa la moarte. Toþi oamenii locului se tânguiau de rãutatea ºi de frica balaurului. Rugãciuni ºi câte în lunã ºi în soare se fãcuserã, ca sã scape Dumnezeu pe biata omenire de acest nesãþios balaur, darã în deºert.
Fel de fel de fermecãtori fuserã aduºi, însã rãmaserã ruºinaþi cu vrajele lor cu tot. În cele din urmã, daca vãzu împãratul cã toate sunt în deºert, hotãrî ca sã dea pe alþii… la atîtea iznoave.
Iarã dupã ce se duse vestea în þarã, mai mulþi voinici se vorbirã sã meargã împreunã la pândã ºi sã mântuiascã þara de un aºa balaur înfricoºat. Ei se înþeleserã între dânºii ca sã facã un foc la marginea cetãþii, care era mai apropiatã de locul unde trãia balaurul, ºi în care cetate era ºi scaunul împãrãþiei, ºi acolo sã stea sã privegheze pe rând câte unul, unul, pe când ceilalþi sã se odihneascã; ºi ca nu cumva cela ce ar fi de pândã sã doarmã ºi sã vie balaurul sã-i mãnânce d-a gata, fãdansu'ã legãturã ca cela care va lãsa sã se stingã focul sã fie omorât, drept pedeapsã daca va dormi când ar trebui sã fie deºtept.
Cu aceºti voinici se întovãrãºi ºi un om verde, pui de român, ºtii colea, care auzise de fãgãduinþa împãratului ºi venise sã-ºi încerce ºi el norocul.
Pornirã, deci, cu toþii, îºi aleserã un loc aproape de groapã ºi se puserã la pândã. Pândirã o zi, pândirã douã, pândirã mai numeroase zile, ºi nu se întâmplã nimic. Iarã când fu într-una din zile, cam dupã asfinþitul soarelui, pe când era de rând viteazul nostru sã pândeascã, ieºi balaurul din groapã ºi se îndreptã cãtre voinicii cari dormeau pe lângã foc. Viteazului care priveghea, i se fãcuse inima cât un purice, darã, îmbãrbãtându-se, se repezi, ºi unde se aruncã, mãre, asupra balaurului cu sabia goalã în mânã, ºi se luptã cu dânsul, pânã îi veni bine ºi hârºt! îi taie un cap, hârºt! ºi-i mai tãie unul, ºi aºa câte unul, câte unul pânã îi tãie ºase capete. Balaurul se zvârcolea de durere ºi plesnea din coadã, de te lua fiori de spaimã, viteazul nostru însã se lupta de moarte ºi obosise, iarã tovarãºii sãi dormeau duºi.
Dacã vãzu el cã tovarãºii sãi nu se deºteaptã, îºi puse toate puterile, se mai aruncã o datã asupra grozavului balaur ºi-i tãie ºi capul ce-i mai rãmãsese. Atunci un sânge întunecat lasã din ea, fiarã spurcatã, ºi curse, ºi curse, pânã ce stinse ºi foc ºi tot. Acum ce sã facã viteazul nostru, ca sã nu gãseascã focul stins, când s-or deºtepta tovarãºii lui, cãci legãtura lor era ca sã omoare pe acela care va lãsa sã se stingã focul. S-apucã mai întâi ºi scoase limbile din capetele balaurului, le bãgã în sân ºi iute, cum putu, se sui într-un copaci înalt, ºi se uitã în toate pãrþile, ca de va vedea undeva vro zare de luminã, sã se ducã ºi sã cearã niþel foc, ca sã aþâþe ºi el pe al lor ce se stinsese. Cãtã într-o parte ºi într-alta ºi nu vãzu nicãiri luminã. Se mai uitã o datã cu mare bãgare de seamã ºi zãri într-o depãrtare nespusã o schinteie ce abia licãrea. Atunci se dete jos ºi o porni într-acolo.
Se duse, se duse, pânã ce dete de o pãdure, în care întâlni pe Murgilã, ºi pe care îl opri pe loc, ca sã mai întârzie noaptea. Merse dupã aceea mai departe ºi dete peste Miazãnoapte, ºi trebui sã o lege ºi pe dânsa ca sã nu dea peste Murgilã. Ce sã facã, cum sã dreagã ca sã izbuteascã? O rugã sã-i ajute a lua un copaci în spinare, care, zicea el, îl tãiase de la rãdãcinã; o învãþã el sã se puie cu spatele sã împingã, pe când el tot cu spatele la copaci de ceealaltã parte va trage cu mâinile, ca sã-i pice în spinare ºi sã-l ia sã se ducã la treaba lui.
Miazãnoapte, de milã ºi de rugãciunea ce-i fãcu, se puse cu spatele la copaciul care i-l arãtã viteazul ºi, pe când împingea, el o legã de copaci cobzã, ºi porni înainte, cã n-avea vreme de pierdut.
Nu fãcu multã cale ºi întâlni pe Zorilã, darã lui Zorilã nu prea îi da meºii a sta mult de vorbã, cãci, zicea el, se duce dupã Miazãnoapte, pe care o luase în goanã. Fãcu ce fãcu ºi-l puse ºi pe dânsul la bunã rânduialã, ca ºi pe ceilalþi doi, dar cu mai mare bãtaie de cap. Apoi plecã înainte ºi se duse pânã ce ajunse la o peºterã mare, în care zãrise focul.
Aci dete peste alte nevoi. În peºterã acolo trãiau niºte oameni uriaºi carii aveau numai câte un ochi în frunte. Ceru foc de la dânºii, dar ei, în loc de foc, puserã mâna pe dânsul ºi-l legarã. Dupã aceea aºezarã ºi un cazan pe foc cu apã ºi se gãteau sã-l fiarbã ca sã-l mãnânce.
Darã tocmai când era sã-l arunce în cãldare, un zgomot se auzi nu departe de peºtera aceea, toþi ieºirã, ºi lãsarã pe un bãtrân de ai lor ca sã facã astã treabã.
Cum se vãzu viteazul nostru solitar numai cu unchiaºul, îi puse gând rãu. Unchiaºul îl dezlegã ca sã-l bage în cazan, darã voinicul îndatã puse mâna pe un tãciune ºi-l azvârli drept în ochiul bãtrânului, îl orbi, ºi apoi fãrã sã-i dea rãgaz a zice nici cârc! îi puse o piedicã ºi-i fãcu vânt în cazan. Luã focul dupã care venise, o apucã la sãnãtoasa, ºi scãpã cu faþã curatã. Ajungând la Zorilã, îi dete drumul. Dupã aceea o tuli la fugã ºi fugi pânã ce ajunse la Miazãnoapte, o dezlegã ºi pe dânsa, ºi apoi se duse ºi la Murgilã pe care îl trimise sã-ºi vazã de treabã. Când ajunse la tovarãºii sãi, ei tot mai dormeau. Nu începuse, vezi, încã a se arãta albul zilei, atât de lungã fu noaptea, fiindcã voinicul îi oprise cursul, ºi aºa avu timp îndeajuns sã colinde dupã focul care îi trebuia. N-apucã sã aþâþe focul bine ºi tovarãºii sãi, deºteptându-se, ziserã:
- Darã lungã seară fu asta, mãi vere.
- Lungã da, vericule, rãspunse viteazul.
ªi se umfla din foale ca sã aprinzã focul. Ei se scularã, apoi începurã a se-ntinde ºi a cãsca, darã se cutremurarã când vãzurã namila de lighioanã lângã dânºii ºi un lac de sânge cât pe colo. Zgâirã ochii ºi cu mare mirare bãgarã de seamã cã capetele balaurului lipsesc, iarã viteazul nu le spuse nimic din cele ce pãþise, de teamã sã nu intre urã între dânºii, ºi se întoarserã cu toþii în oraº.
Când ajunserã în cetate, toatã lumea se veselea cu mic cu mare de uciderea balaurului, da laudã sfântului cã trecuse noaptea aia lungã, mai ajunserã o datã iarã la ziuã ºi ridica pân în naltul cerului pe mântuitorul lor. Viteazul nostru, care vãzuse ºi el lipsa capetelor, nu se frãmânta deloc cu firea, fiindcã se ºtia curat la inimã, ºi porni cãtre curtea împãrãteascã, ca sã vazã ce s-o alege cu capetele fãrã limbi, cãci el înþelesese cã aici trebuie sã se joace vreo drãcie. Pasãmite, bucãtarul împãratului, un þigan negru ºi buzat, se dusese d-a minune sã vazã ce mai ala, bala, pe la flãcãii ce stau la pândã. ªi daca dete peste dânºii dormind ºi peste dihania spurcatã fãrã rãsuflare, el se aruncã cu satârul de la bucãtãrie ºi-i tãie capetele. Apoi merse la împãratul cu capetele ºi i le arãtã, fãlindu-se cã el a fãcut izbânda. Iarã împãratul daca vãzu cã se înfãþiºeazã bucãtarul dansu'þii cu izbândã, fãcu o masã mare, ca sã-l logodeascã cu fie-sa, ºi pusese în gând sã facã o nuntã, unde sã cheme pe toþi împãraþii. Þiganul arãta la toatã lumea hainele sale pe care le umpluse de sânge, ca sã fie crezut. Când ajunse viteazul nostru la palat, împãratul cu voie bunã ºedea la masã, iarã cioropina sta în capul mesei pe ºapte perne. Cum ajunse la împãrat, îi zise voinicul:
- Preaînãlþate împãrate, am auzit cã oarecine s-ar fi lãudat cãtre mãria-ta cã el ar fi ucis pe balaur. Nu e adevãrat, mãria-ta, eu sunt acela care l-am omorât.
- Minþi, mojicule, strigã þiganul îngâmfat, ºi poruncea slujitorilor sã-l dea afarã.
Împãratul, care nu prea credea sã fi fãcut þiganul astã voinicie, zise:
- Cu ce poþi dovedi zisele tale, voinicule?
- Zisele mele, rãspunse viteazul, se pot dovedi prea bine, porunciþi numai ca mai întâi sã se caute daca capetele balaurului, care stau colea la ivealã, au ºi limbile lor.
- Sã caute, sã caute, zise bahniþa.
El însã o cam bãgase pe mânicã, darã se prefãcea cã nu-i pasã. Atunci cãutarã ºi la nici unul din capete nu gãsirã limbã, iarã mesenii înmãrmurirã, cãci nu ºtiau ce va sã zicã asta. Þiganul, care o sfeclise de tot, ºi care se cãia de ce n-a cãutat capetele în gurã, mai nainte de a le aduce la împãratul, strigã:
- Daþi-l afarã cã e un smintit ºi nu ºtie ce vorbeºte.
Împãratul însã zise:
- Tu, voinicule, va sã zicã ne dai sã înþelegem cã acela a omorât pe balaur care va arãta limbile.
- Fugi d-acolo, împãrate, zise þiganul care tremura ca varga ºi se-ngãlbenise ca ceara, nu vezi cã calicul ãsta este un deºuchiat, care a venit aici sã ne amãgeascã?
- Cine amãgeºte, rãspunse voinicul liniºtit, sã-ºi ia pedeapsa.
El începu apoi a scoate limbile din sân ºi a le arãta la toatã adunarea, ºi de câte ori arãta o limbã de atâtea ori cãdea ºi câte o pernã de sub þigan, pânã ce, în cele din urmã, cãzu ºi el de pe scaun, atât de tare se speriase dihania.
Dupã aceea voinicul nostru spuse toate câte a pãþit, ºi cum a fãcut de a þinut noaptea atât de mult timp. Nu-i trebui împãratului sã se gândeascã mult ºi sã vazã cã voinicul care vorbea avea dreptate, ºi cum era de supãrat pe þigan, pentru miºelia ºi minciuna lui cea neruºinatã, porunci ºi numaidecât se aduse doi cai neînvãþaþi ºi doi saci de nuci, legã pe þigan de coadele cailor ºi sacii de nuci ºi le dete drumul. Ei o luarã la fugã prin smârcuri, ºi unde cãdea nuca, cãdea ºi bucãþica, pânã ce s-a prãpãdit ºi þigan ºi tot. În urmã pregãtindu-se lucrurile, dupã câteva zile fãcu nuntã mare, ºi luã românaºul nostru pe fata împãratului de soþie, ºi þinu veselie mare ºi nemaipomenitã mai multe sãptãmâni, puindu-l ºi în scaunul împãrãþiei, iarã fata lãcrãmã ºi mulþumi lui Dumnezeu cã a scãpat-o de sluþenia pãmântului, de harapina spurcatã. Eram ºi eu p-acolo ºi dedeam ajutor la nuntã, unde cãram apã cu ciurul, iarã la sfârºitul nunþei aduserã un coº de prune uscate sã arunce în ale guri cãscate.
Iarã eu încãlecai p-o ºea ºi v-o spusei dumneavoastrã aºa.

Trimis: 05/03/2007 06:55